Amintirea pământului, de Orson Scott Card (Nemira, 2009, traducere de Roxana Brinceanu) este prima carte din seria Intoarcerea acasă, care cuprinde cinci romane publicate in perioada 1992 – 1995. Seria nu s-a bucurat de acelaşi succes pe care i l-au adus primele trei romane din seria Ender publicate până atunci (Jocul lui Ender, 1985 - premiile Hugo şi Nebula in 1996; Vorbitor in numele morţilor, 1996 - premiile Hugo, Nebula şi Locus in 1997; Xenocid, 1991 - doar nominalizare Hugo şi un loc 2 la premiile Locus, toate trei publicate in româneşte de Editura Nemira). Dar e bine că după seriile Ender şi Saga umbrelor, după romanul Stăpânul cântecelor, Nemira ne propune şi această serie, pentru a-l cunoaşte mai bine pe unul dintre cei mai celebri scriitori de science fiction de peste ocean.
Amintirea pământului este o introducere in povestea mai amplă pe care Card o are de spus. Ajuns la sfârşitul romanului ai senzaţia că tot ceea ce ai citit putea foarte bine să fie spus şi intr-o nuvelă; şi totuşi romanul are 400 de pagini! Ce se intâmpă in atâtea pagini insă?
Cu 40 de milioane de ani in urmă, omenirea a distrus Pământul. Supravieţuitorii s-au imbarcat pe nave şi au plecat incăutarea unei alte planete. Au găsit-o (au botezat-o Harmony) şi s-au stabilit acolo, creând o inteligenţă artificială (numită Sufleul Suprem de coonişti) care să vegheze asupra lor, să păstreze toate cunoştinţele omenirii la acea dată şi, când noua civiizaţie va fi renunţat (sau uitat) ceea ce a dus la probuşirea celei vechi, s-o ajute să se intoarcă acasă, pe Pământ.
„Sufletul Suprem fusese instalat de către primii colonişti umani ai acestui loc cu un singur scop: să facă din Harmony o lume in care omenirea să nu mai aibă niciodată puterea să se autodistrugă". Cum face ea asta? Ştergând din baza de date toate cuvintele „periculoase" (căruţa de război, puscani prah – adică praful de puşcă – etc.) şi referirile la invenţii care au dus vechea omenire la pieire. Perioada estimată pentru refacerea noii civilizaţii a fost de 20 de milioane de ani (pare exagerat de mare perioada, deşi ca să scoţi din oameni „gena" autodistrugerii... Şi totuşi e mult, prea mult. In 20 de milioane de ani oamenii ar putea deveni amfibii).
Dar iată că au trecut 40 de milioane de ani şi omenirea incă nu este pregătită. Cum perioada de funcţonare a inteligenţei artificiale se apropie de sfârşit, aceasta se hotărăşte să intervină direct in destinul noii omeniri. Astfel, unii oameni incep să aibă viziuni despre ce ar trebui să facă. Ca in orice roman SF care se respectă, „viziunile" au o explicaţie logică, ştiinţifică: creierele oamenilor au fost modificate genetic, astfel incât să recepţioneze ceea ce inteligenţa artificială, legată la o reţea de sateliţi aflaţi pe orbită, le comunică. Relaţia este insă biunivocă, pentru că şi oameni ii comunică inteligenţei artificiale creaţiile lor. „Sufletul Suprem răspândeşte informaţia, nu o ascunde. Noi ii dăm scrierile noastre, muzica, totul, iar Sufletul Suprem le transmite din oraş in oraş, din bibliotecă in bibliotecă, peste tot in lume". Sufletul Suprem le adună, sporindu-şi zestrea de cunoştinţe, adăugându-le la ceea ce păstrează din trecut. „Eu sunt amintirea Pământului, tot ce a mai rămas din el" zice la un moment dat.
Dar asta este in eter. La sol, pe planeta Harmony, in oraşul Basilica, lumea incepe să se agite. Cei răi vor să pună mâna pe putere, cei buni, care au avut „viziuni" despre ce e de făcut pentru a salva pleneta, vor să-şi impună şi ei ideile. Cei buni sunt familia lui Volemak (nu toţi cei buni fac parte din familie şi nu toată familia se află printre cei buni), alcătuită din doi fii mai mari, dintr-o primă căsătorie, şi doi mai mici, dintr-o a doua căsătorie. In fine, legăturile de rudenie sunt destul de complicate, mai apare un frate vitreg, Gaballufix, exeponentul răului.
Issib, fiul infirm, care cercetează bibliotecile şi ajunge să descopere câteva din cuvintele „interzise", il atrage in această activitate şi pe Nafai, mezinul. Cei doi ajung la concluzia că Sufletul Suprem nu este o zeitate, ci un artefact care ii supraveghează şi ii indrumă, fără ca ei s-o ştie, pe o cale pe care omenirea să uite tot ce a dus la distrugerea Pământului: armele, dorinţa de a face rău. „Incepuseră să-şi facă o imagine destul de clară a ceea ce posedaseră cândva oamenii, iar Sufletul Suprem ii impiedicase atât timp să reinventeze".
Viziunile lui Volemak şi Nafai se impletesc şi devin ceva coerent, transformându-se intr-un plan de salvare. A lor şi a planetei.
Povestea curge, aventurile se succed şi, evident, până la urmă eroii triumfă, iar cei răi sunt inlăturaţi.
Dacă vor ajunge inapoi pe Pământ? Protagoniştii află despre zborul interstelar, ştiu că pot ajunge din nou acasă. Probabil că in următoarele volume se va intâmpla şi asta.
Am spus mai devreme că tot romanul ar fi incăput şi intr-o nuvelă. Oricum relaţiile intre personaje par abia schiţate – intre tată şi fiii lui, intre fiii cei mari şi cei mici,intre tată şi mamă -, dar au rămas destule lucruri de-abia enunţate, ca de pildă relaţia fiilor mai mici cu mama lor (aici chiar se putea ceva mai mult) sau relaţia celor doi fii mai mari cu mama vitregă sau povestea de iubire a lui Nafai pentru Eiadh, aceeaşi care face un cuplu cu fratele cel mare, Elemak. Şi tot aşa. Cam telenovelistic, nu?
In primele pagini avem o avalanşă de obiceiuri şi ritualuri: lovirea peste piept şi peste coapse, durerea fiind inchinată Sufletuli Suprem; duşul de 30 de secunde; contractul de căsătrie, reinnoit anual; părinţii care găsesc „mătuşi" pentru iniţierea sexuală a băieţilor – cam multe „făcături" de autor de SF, lucru care iţi induce o senzaţie de artificial, de contrafăcut. Dar, până la urmă, genul are şi el regulile lui.
Nu mai vorbesc despre nume – deşi am pomenit câteva – unele dintre ele sunt de-a dreptul imposibil de reţinut (cu toate că, la inceputul volumului avem o listă a lor) şi asta ingreunează chiar şi lectura, pentru că eşti tentat să nici nu faci vreun efort spre a le reţine.
Ca roman in sine, pare subţire, fără mari valenţe. Ca introducere intr-o serie de cinci poate fi in regulă, dar te simţi ca şi când ai fi citit doar prima parte a unui roman.
Pentru lumea construită, pentru discuţiile dintre Issib şi Nafai, cartea merită citită, cu toate că Orson Scott Card e cam tezist pe alocuri, cam moralizator, cam prea cu faţa la public. Sau merită citită dacă mergi cu ochii inchişi pe mâna autorului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
