• Leu / EUR4.9022
  • Leu / GBP5.4884
  • Leu / USD4.5747
Ziarul de Duminică

Femei răspântii imprevizibile. (Roman-graffiti) – II/ de Constantin Abăluţă

Femei răspântii imprevizibile. (Roman-graffiti) – II/ de Constantin Abăluţă

Autor: Ziarul de Duminica

15.01.2015, 23:45 29

DOAMNA VARTAN

Am locuit mai demult pe o stradă cu case mărunte, prelungită într-unul din capete cu o fostă fundătură pavată ca înainte de primul război, cu bolovani de râu. Când treceai pe strada Radu de la Afumaţi nici nu observai uliţa strâmtă ce se deschidea între calcanul unei case şi o curte piezişă, năpădită de bălării, îngrădită cu plasă de sârmă. Ţi se părea un gang ce duce la vreunul din acele imobile tip vagon ce se-nşirau uneori pe sute de metri şi în care locuiau în devălmăşie nenumărate familii. De altfel, lipsa trotuarelor, rufele întinse de-a curmezişul drumului, câinii ce se-nvârteau ca-n bătătura lor tolănindu-se pe unde apucau, cei câţiva bătrâni ce stau pe scaune sau scăunele cu ochii în gol, îţi certificau impresia de spaţiu privat unde totul decurge după un orar încetinit, somnolent.

Casele spoite în culori diferite nu erau aliniate şi dacă, neatent, cu gândurile aiurea, ai fi imprimat picioarelor tale o traiectorie dreaptă, te-ai fi trezit în cel mai scurt timp că te izbeşti de-un zid ori că intri cu mâna pe vreo fereastră deschisă. Căci vara ferestrele şi uşile caselor erau aproape întotdeauna deschise şi asta-ţi accentua impresia că străbaţi o aceeaşi curte. Femei cu găleţi aruncau zoaiele în părţile mai scobite ale drumului, ca în nişte improvizate canale de scurgere. Zigzagând printre aceste bălţi care se cloceau la soare, printre dulăii adormiţi, printre licăririle de culoare ale faţadelor coşcovite ţi se părea că sari de colo-colo printr-un şotron cu căsuţe tot mai imprevizibile. Şi privirile celor ce ieşeau în drum să te urmărească, cele câteva cuvinte pe care le schimbau în şoaptă, vreo exclamaţie ca Uite-l, mă! ori Cine-ar fi crezut! te încredinţau că eşti un intrus, că ai deranjat o alcătuire de lucruri, fiinţe, obiceiuri, că ai pătruns într-o intimitate care nu te doreşte.

Am locuit pe această stradă mai mult de jumătate din viaţă: de la naştere până la vârsta de cincizeci de ani. Când eram mic, fostei fundături, pavată cu pietroaie, îi dădusem numele de strada modernă. Cred că înţelesesem pe dos cele spuse de-ai mei, referindu-se la partea cea mai întinsă a străzii, cea în care locuiam şi care era îngrijit pavată cu pietre cubice. Misterul şi pitorescul străzii moderne mă atrăgeau, însă interdicţia părinţilor era straşnică. Cu atât mai mult cu cât ei avuseseră grijă s-o formuleze în termeni pe care nu puteam să-i refuz. Aşadar, m-au avertizat că pe strada modernă mişună pocamăgalu, cu alte cuvinte că este plină de o adunătură de oameni de la care te puteai aştepta la orice. Porcul şi măgarul de Vasilescu… porcul şi măgarul ăla care a făcut şi-a dres… îşi vărsa tata năduful când venea târziu acasă supărat că nu-i ieşiseră treburile. Porcul şi măgarul (pocamăgalu) devenise apelativul meu preferat pentru a desemna pe cei care nu-mi inspirau încredere. Aşa se face că strada îngustă, gâtuită parcă, zdruncinându-te zdravăn cu cocoaşele ei de piatră pe care trebuia să le parcurgi cu grijă, căci era şi alunecoasă de zoaiele revărsate peste tot, închipuia spaţiul cel mai plauzibil de-a fi populat de pocamăgalu (substantiv defectiv de plural).

Odată stabilit caracterul dubios al străzii moderne, n-a mai fost decât un pas până la deliciile ce însoţeau încălcarea, pe furiş, a interdicţiei. Mai ales că strada Badea Cârţan, cea care întretăia strada noastră, despărţind-o în cele două părţi, partea permisă şi partea interzisă, îmi oferea alibiuri de mare credibilitate. Căci cine l-ar fi suspectat pe ţâncul care, speriat de ţipetele bruşte ale damblagioaicei de Vartănoaia ce locuia în casa cărămizie din colţ, scapă mingea tocmai pe strada modernă? Nici măcar bătrâna şchioapă, calmată la scurt timp după ce te îndepărtai de casa ei, n-ar fi putut să-ţi ia în nume de rău că te duci să-ţi recuperezi mingea. Nu da în zidul meu, încolo fă ce vrei! asta era deviza femeii cu pantof ortopedic. Deviză imprudentă, dar după cum se va vedea, respectată întrutotul. Căci golănaşii din cartier, cu care ai mei nu mă lăsau să am prea mult de-a face, cum credeţi c-o puneau la încercare pe doamna Vartan? Ei bine, nu scăpau niciodată ocazia, atunci când o surprindeau venind de la cumpărături, cărând plase grele în cele două mâini, să-i şuteze o minge drept în gheata ortopedică. Ea probabil că se aştepta la asta şi, deşi făcea câţiva paşi împleticiţi, se redresa la timp şi-şi vedea mai departe de drum de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu o precizie de metronom, fără să-şi întoarcă nici o clipă capul înspre micii atentatori, să-i mustre cu vreun gest ori măcar să-i sfredelească cu privirea, emitea invariabil un acelaşi răspuns, cuvintele picurând rar, precis şi împăcat ca într-un dicton: Nu da în zidul meu, încolo fă ce vrei! Punea în mod intenţionat accentul pe zidul. Părea că îşi asumă şi înţelesurile ascunse ale dictonului şi nu poate să se supere. Acolo, în plină stradă, oricine putea să-şi dea seama, nu avea cum să fie zidul ei.

De altfel, Vărtănoaia nu era femeie rea. Vara, când o vizitau nişte nepoţi de la ţară, împărţea celor ce nu dădeau cu mingea în zidul ei cireşe ori seminţe de floarea soarelui. Şi dudele din dudul crescut mai mult peste gard decât în curtea strâmtă, ni le lăsa la discreţie, însă cu o singură condiţie: Să nu te urci pe gardul meu! Părea că integritatea casei cărămizii era singura ei grijă pe această lume. Dudul a crescut singur, dar mi-e milă să-l tai, spunea bătrâna câte unui vecin care o căina că are atâta mizerie pe trotuar. Tot ce creşte e de la Dumnezeuşi nu trebuie ca omul să intervină în taina rodirii, adăuga urcând cu greutate cele trei trepte şi trăgând după ea uşa geamlâcului. Era întotdeauna grăbită să intre în casa vagon spoită în portocaliu şi-o vedeai hălăduind din cameră în cameră ca o stafie, căutând de zor lucruri uitate, căţărându-se ca să scotocească pe deasupra dulapurilor.

Se spunea că-n tinereţe, pe vremea când era domnişoara Adela Ferechide, fusese o mare frumuseţe. O vecină, doamna doctor Lizenco, văzuse diploma ei de „Miss România” şi articolele elogioase decupate din ziare şi reviste. Se căsătorise cu domnul Vartan, un bărbat chipeş, dar ros pe dinlăuntru de-o boală fără leac pe atunci. Degeaba îl tratase doamna doctor Lizenco, în doi ani murise de tuberculoză. Doamna Vartan se angajase contabilă la o mare fabrică. Acolo avusese un accident stupid: un grifon de bronz se desprinsese de pe streaşina unui atelier şi-i căzuse pe laba piciorului. Oase sparte, prost puse în ghips şi frumuseţea doamnei Vartan începuse să şchioapete. Iar ceilalţi doi soţi pe care i-a avut de atunci încolo, şi care au apreciat firea ei blândă şi chipul ei încă atrăgător, au divorţat când s-au convins că e stearpă şi nu le poate naşte un urmaş.

Când s-au mutat ai mei pe stradă, ea trăia deja singură, cu excepţia zilelor când îi găzduia pe cei doi nepoţi de la ţară. Era mereu îngrijit îmbrăcată. În uşa geamlâcului îşi peria minute întregi taioarele şi fustele ori îşi văcsuia pantofii solizi ca nişte bocanci. Cel ortopedic, cu suprafeţe mult mai mari, îi lua o mulţime de timp. Îl îngrijea şi-l giugiulea cu tandreţe căci de el depindea stabilitatea ei pe drumurile publice. Prin curte ori prin casă purta nişte cipici. În consecinţă, şchiopăta atât de tare încât aveai impresia că la fiecare pas sare un mic obstacol, o groapă ori o moviliţă.

Într-o bună zi, doamna Vartan a dispărut. Nici Penedeanu, vecinul său de pe strada noastră, nici Cugler, vecinul de pe Badea Cârţan, n-au putut să precizeze când s-a întâmplat asta. Bătrâna şchioapă s-a volatilizat pur şi simplu. Casa cărămizie a devenit o casă părăsită. Poarta de fier a curţii era încuiată. Uşa geamlâcului nu s-a mai deschis. Nimeni nu mai şchiopăta prin odăi. Nimeni nu mai cotrobăia pe deasupra dulapurilor.

Octogenara doamnă doctor Lizenco se arăta de două ori neconsolată. Odată pentru domnişoara Adelaida Ferechide, ravisanta Miss România, a cărei diplomă caligrafiată cu negru şi auriu o văzuse şi o admirase cu ochii ei. Şi a doua oară pentru nefericita doamnă Vartan care-şi îngropase de tânără un soţ iubitor, iar apoi suportase umilinţe peste umilinţe din partea unor hahalere de bărbaţi cu inimi împietrite. Şi acum, oroarea ororilor, dispăruse ca şi când n-ar fi existat vreodată! Doamna doctor Lizenco nu poate concepe: Cum să dispară un om ca ea? Cu timpul a trebuit să se împace cu ideea. Celor ce stau s-o asculte se mulţumea să le spună cu tristeţe potolită în glas: „A dispărut ca un obiect oarecare. Ca o diplomă, ca un pantof ortopedic”.

În vara aceea copiii au descoperit şi ei lipsa pantofului ortopedic. Nemaiavând în ce să şuteze cu mingea, nu le-a mai rămas decât să culeagă dudul, căţărându-se fără teamă pe gardul Vărtănoaiei. De data asta, gardul li s-a părut teribil de prietenos. Cu toate că, în fundul sufletului lor şi fără să vrea s-o mărturisească, jinduiau gardul cu severă interdicţie de altădată. Au jucat fotbal bubuind de zor cu mingea în zidul doamnei Vartan, dar parcă nici asta nu-i mai mulţumea. Nu-şi dădeau prea bine seama ce se întâmplă cu ei. Zidurile cărămizii ale casei, dudele vineţii pătând tot caldarâmul, geamlâcul din zi în zi mai împrăfoşat, de ce li-e dat lor să trăiască toate astea?

Nici nepoţii de la ţară nu şi-au mai făcut apariţia. Penedeanu a anunţat degeaba Miliţia, ei nu se băgau. Cugler, ajutat de fiul său, un băiat de vârsta mea, adică în clasa a V-a, a bătut câteva scânduri în curmezişul celor două ferestre dinspre stradă, vecine cu cele ale casei lui, aşa cum văzuse că se face la tot mai numeroasele case părăsite din oraş. Să nu-i vină vreunui golan vreo idee: să cotrobăie prin lucrurile bătrânei. Spunând acestea, domnul Cugler se uita cu teamă spre strada modernă de unde părea că pluteşte densă ameninţarea celor pe care-i desemnam odinioară drept pocamăgalu (substantiv defectiv de plural).

Totuşi, în câţiva ani, hoţii s-au strecurat cumva prin geamurile dinspre curte, nebaricadate. Au furat încet-încet tot avutul Vărtănoaiei. Pe ferestrele casei cărămizii se vede acum golul dinlăuntru. Pereţii cu urme alburii de tablouri sau de mobile.

De fiecare dată când trece prin faţa ferestrei de la sufragerie, doamna doctor Lizenco se opreşte şi, punându-şi palma streaşină la ochi, încearcă să privească prin geamul împâclit. Îi place să creadă că recunoaşte pe peretele din fund urma imensului tablou cu răpirea Sabinelor, sub care, într-o cochetă ramă aurie subţire cât degetul, era agăţată diploma de Miss România a domnişoarei Adelaida Ferechide.

În mijlocul încăperilor, parcă nemaiputându-şi suporta propria greutate, tavanele au început să se lase şi, atunci când trece câte-un camion greu pe stradă, bucăţi de tencuială se prăvălesc brusc. Cojiţe de var continuă să valseze mult timp în întâmplătorii curenţi de aer stârniţi prin odăile goale.

Într-o zi ploioasă, în faţa geamlâcului cu geamuri sparte, chiar lângă răzătoarea de metal pentru curăţat de noroi tălpile încălţărilor, am văzut inconfundabila gheată ortopedică a doamnei Vartan. De unde o fi apărut acolo? Era plină cu apă de ploaie. Nu ştiu de ce, mi s-a făcut dintr-odată frică şi am luat-o la fugă.

 

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească

Urmează ZF Power Summit 2023
AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9022
Diferență: -0,0286
Ieri: 4.9036
Azi: 4.5747
Diferență: 0,3884
Ieri: 4.5570
Azi: 5.4884
Diferență: 0,1734
Ieri: 5.4789
Azi: 4.9405
Diferență: 0,4452
Ieri: 4.9186