• Leu / EUR4.9192
  • Leu / GBP5.6962
  • Leu / USD4.6852
Ziarul de Duminică

Femeia sfâşiată/ de Simone de Beauvoir

Femeia sfâşiată/ de Simone de Beauvoir

Autor: Ziarul de Duminica

05.12.2013, 23:42 219

Simone de Beauvoir s-a născut la Paris în 1908. Până la bacalaureat, a studiat în conformista şcoală catolică Désir. După ce a obţinut licenţa în filozofie (1929), a predat, până în 1943, la Marsilia, Rouen, Paris. Mai înainte, în timpul facultăţii, l-a cunoscut pe Jean-Paul Sartre. Relaţia mitică dintre ei a durat întreaga lor viaţă; Simone a fost, cum a spus Sartre, iubirea lui „necesară", în contrast cu iubirile „contingente" trăite de amândoi. Volumul Quand prime le spirituel, terminat înaintea războiului, apare abia în 1979, astfel că adevăratul ei debut literar este romanul L'Invitée (1943) / trad. rom. Invitata (1994). Urmează Le sang des autres (1945) / Sângele celorlalţi (1994), Tous les hommes sont mortels (1946) / Toţi oamenii sunt muritori (1976), Les Mandarins, care i-a adus premiul Goncourt în 1954, Les belles images (1966) / Imagini frumoase (1973) şi La Femme rompue (1968) / Femeia sfâşiată (1993). Pe lângă celebrul Le Deuxième sexe, apărut în 1949 şi devenit lucrare de referinţă pentru mişcarea feministă mondială (trad. rom. Al doilea sex, 1998), opera teoretică a lui Simone de Beauvoir conţine numeroase eseuri filozofice sau polemice - de exemplu, Privilège (1955), reeditat sub titlul primului articol, Faut-il brûler Sade?, şi La Vieillesse (1970). Autoarea a scris o piesă de teatru (Les Bouches inutiles, 1945) şi şi-a povestit călătoriile în L'Amérique au jour le jour (1948) şi La Longue Marche (1957). Cele patru volume de memorii ale sale - Mémoires d'une jeune fille rangée / Memoriile unei fete cuminţi, 2011), La Force de l'âge (trad.rom. Puterea vârstei, 1998), La Force des choses, Tout compte fait - au apărut între 1958 şi 1972; în 1964 li s-a adăugat povestirea autobiografică Une mort très douce. Până în ziua morţii, 14 aprilie 1986, Simone de Beauvoir a colaborat intens cu revista fondată de ea şi de Sartre, Les Temps modernes, şi, sub diverse forme, şi-a manifestat solidaritatea totală cu feminismul.

Volumul Simone de Beauvoir aflat în curs de apariţie la editura Humanitas Fiction reuneşte trei texte ale autoarei: Femeia sfâşiată, Monolog şi Vârsta discreţiei, traducerea fiind semnată de Anca Milu-Vaidesegan.

*

*     *

Sâmbătă 25 septembrie

Fereastra era întunecată. Mă aşteptam la asta. Înainte – înainte de ce? – în rarele ocazii când ieşeam fără Maurice, la întoarcere se vedea întotdeauna o rază de lumină printre draperiile roşii. Urcam cele două etaje alergând, sunam, nu mai aveam răbdare să caut cheia. Am urcat fără să alerg, am băgat cheia în broască. Cât de gol era apartamentul! Cât de gol este! Desigur, nu este nimeni în el. Dar nu, de obicei, când mă întorc acasă la noi, îl găsesc pe Maurice, chiar dacă este absent. În seara asta uşile se deschid spre încăperi pustii. Ora unsprezece. Mâine vom afla rezultatele analizelor şi îmi este frică. Mi-e frică şi Maurice nu este aici. Ştiu. Trebuie să-şi termine cercetările. Cu toate acestea, sunt furioasă pe el. „Am nevoie de tine şi tu nu eşti aici!“ Îmi vine să scriu aceste cuvinte pe o bucată de hârtie pe care s-o las la vedere în hol înainte de amă duce la culcare. Altfel, voi tăcea, ca ieri, ca alaltăieri. Era întotdeauna lângă mine când aveam nevoie de el.

… Am udat florile; am început să fac ordine prin bibliotecă şi m-am oprit brusc. Am fost uimită de indiferenţa lui când i-am vorbit de amenajarea acestei camere de zi. Trebuie să recunosc adevărul faţă de mine însămi; dintotdeauna am vrut să ştiu adevărul, iar dacă l-am aflat este pentru că l-am căutat. Ei bine! Maurice s-a schimbat. S-a lăsat devorat de profesie. Nu mai citeşte. Nu mai ascultă muzică. (Îmi plăcea atât de mult tăcerea noastră şi faţa lui atentă când ascultam Monteverdi sau Charlie Parker.) Nu ne mai plimbăm împreună nici prin Paris, nici prin împrejurimi. Aproape că nici nu mai purtăm conversaţii adevărate. Începe să semene cu colegii lui care nu sunt altceva decât nişte maşini de făcut carieră şi de câştigat bani. Sunt nedreaptă. Lui puţin îi pasă de bani, de reuşita socială. Dar de când, contrar sfatului meu, s-a hotărât în urmă cu zece ani să se specializeze, puţin câte puţin - şi exact de asta mă temeam – s-a uscat. Chiar şi la Mougins anul ăsta mi s-a părut îndepărtat: dornic să se întoarcă la clinică şi la laborator; distrat, ba chiar morocănos. Haide! Măcar să-mi spun adevărul până la capăt. Aveam inima strânsă pe aeroportul din Nisa din cauza vacanţei căldicele pe care o lăsasem în spatele nostru. Iar dacă am cunoscut în salinele părăsite o fericire atât de intensă este pentru că îl simţeam pe Maurice, aflat la sute de kilometri, din nou aproape. (Ce ciudat e un jurnal: ceea ce trecem sub tăcere este mai important decât ceea ce notăm!) S-ar părea că viaţa lui privată nu-l mai interesează. Cât de uşor a renunţat, primăvara trecută, la voiajul nostru în Alsacia! Şi totuşi, dezamăgirea mea l-a întristat foarte mult. I-am spus veselă: „Vindecarea leucemiei merită din plin câteva sacrificii!“ Dar altădată medicina însemna pentru Maurice oameni în carne şi oase pe care trebuia să-i aline. (Eram atât de decepţionată, atât de dezorientată în perioada stagiului meu la spitalul Cochin, de bunăvoinţa rece a marilor profesori, de indiferenţa studenţilor: şi în ochii frumoşi de culoare închisă ai acestui tânăr medic am citit o desperare, o furie asemănătoare cu a mea. Cred că l-am iubit din noaptea aceea.) Păcat că bolnavii nu mai sunt acum pentru el decât nişte cazuri. Este mai interesat să cunoască decât să vindece. Şi chiar în relaţiile lui cu cei apropiaţi, devine absent, el care era atât de vioi, atât de vesel, la fel de tânăr la patruzeci şi cinci de ani ca atunci când l-am întâlnit… Da, ceva s-a schimbat din moment ce scriu despre el, despre mine, pe-ascuns de el. Dacă ar fi făcut-o el, m-aş fi simţit trădată. Eram unul pentru altul de o transparenţă absolută.

Încă mai suntem; furia mea ne separă: se va fi grăbind să o dezamorseze. Mă va ruga să am puţină răbdare: după perioadele de surmenaj frenetic vine acalmia. Şi anul trecut obişnuia să lucreze deseori seara. Da, dar o aveam pe Lucienne. Şi mai ales, nu mă tulbura nimic. Ştie bine că în acest moment nu pot nici să citesc, nici să ascult muzică, pentru că mi-e frică. Nu-i voi lăsa nici un bileţel în hol, dar am să vorbesc cu el. După douăzeci – douăzeci şi doi – de ani ne înţelegm mult din tăceri: este periculos. Cred că m-am ocupat prea mult de cele mici, în ultimii ani: Colette era atât de lipicioasă şi Lucienne atât de dificilă. Eu nu eram atât de disponibilă pe cât şi-ar fi dorit, probabil, Maurice. Ar fi trebuit să-mi atragă atenţia în loc să se arunce în lucrări care acum îl rup de mine. Trebuie să avem o explicaţie.

Miezul nopţii. Sunt atât de nerăbdătoare să mă reîntâlnesc cu el, să înăbuş furia asta care mă macină în timp ce stau cu ochii aţintiţi pe pendulă. Limba nu avansează; mă enervez. Imaginea lui Maurice se descompune: la ce bun să lupte contra bolii şi suferinţei dacă îşi tratează soţia cu atâta detaşare? Asta este indiferenţă. Asta este duritate. Este inutil să mă înfurii. Gata. Dacă analizele lui Colette nu ies bine, mâine voi avea nevoie de tot sângele rece. Aşa că trebuie să încerc să dorm.

 

Duminică 26 septembrie

S-a întâmplat. Mi s-a întâmplat.

 

Luni 27 septembrie

Ei bine, da! Mi s-a întâmplat. Este normal. Trebuie să mă conving de lucrul ăsta şi să-mi reprim întreaga furie care m-a zguduit toată ziua de ieri. Maurice m-a minţit, da; şi asta este normal. Ar fi putut continua aşa în loc să-mi vorbească. Deşi cu întârziere, trebuie să-i fiu recunoscătoare pentru francheţe.

În cele din urmă am adormit, sâmbătă: din când în când, întindeam mâna spre patul alăturat: aşternutul era neted. (Îmi place să adorm înaintea lui când lucrează în cabinet. Prin vis aud apa curgând, simt un miros vag de apă de colonie, întind mâna, corpul lui umflă aşternutul şi mă cufund în extaz.) Uşa de la intrare s-a trântit zgomotos. Am strigat: „Maurice!“ Era ora trei dimineaţa. Nu lucraseră până la ora trei, au băut şi au pălăvrăgit. M-am ridicat în pat:

— Asta-i oră de venit acasă? De unde vii?

Se aşeză într-un fotoliu. Ţinea în mână un pahar de whisky.

— Este ora trei, ştiu.

— Colette este bolnavă, mor de îngrijorare şi tu vii acasă la ora trei. N-aţi stat să lucraţi până la trei.

— Colette se simte mai rău?

— Nu se simte mai bine. Ţie puţin îţi pasă! Evident, când ţi-ai luat sarcina sănătăţii întregii omeniri, o fiică bolnavă nu atârnă prea greu în balanţă.

— Nu fii ostilă.

Mă privea cu o gravitate puţin tristă, iar eu m-am topit aşa cum mă tipesc ori de câte ori mă învăluie cu acea lumină sumbră şi caldă. L-am întrebat încet:

— Spune-mi de ce vii aşa de târziu.

Nu mi-a răspuns nimic.

— Aţi băut? Aţi jucat poker? Aţi ieşit? Ai uitat cât e ceasul?

Continua să tacă, cu un soi de insistenţă, învârtind paharul între degete. Am aruncat la întâmplare vorbe absurde ca să-l scot din sărite şi să-i smulg o explicaţie:

— Ce se întâmplă? Este o femeie în viaţa ta?

Fără să-şi ia ochii de la mine, mi-a spus:

— Da, Monique, este o femeie în viaţa mea.

(Totul era albastru deasupra capetelor şi sub picioarele noastre; se zărea dincolo de strâmtoare coasta africană. Mă strângea la pieptul lui. „Dacă m-ai înşela m-aş omorî. – Dacă tu m-ai înşela, nu ar fi nevoie să mă omor. Aş muri de supărare.“ A fost în urmă cu cincisprezece ani. Deja? Ce înseamnă cincisprezece ani? Doi şi cu doi fac patru. Te iubesc, nu te iubesc decât pe tine. Adevărul este indestructibil, timpul nu schimbă nimic.)

— Cine este?

— Noëllie Guérard.

— Noëllie? De ce?

A ridicat din umeri. Bineînţeles. Cunoşteam răspunsul: frumoasă, strălucitoare, seducătoare. Genul de aventură fără urmări şi care-l flatează pe un bărbat. Avea el nevoie să fie flatat?

Mi-a zâmbit:

— Mă bucur că m-ai întrebat. Nu-mi plăcea să te mint.

— De când mă minţi?

A ezitat vag.

— Te-am minţit la Mougins. Şi de când m-am întors.

— Te-ai culcat cu ea când ai rămas singur la Paris?

— Da.

— O vezi deseori?

— Ah! Nu! Ştii bine că lucrez…

I-am cerut detalii. Două seri şi o după-amiază de când s-a întors, mi se pare că este des.

— De ce nu mi-ai spus imediat?

M-a privit timid şi mi-a spus, cu regret în glas:

— Spuneai că ai muri de supărare…

— Aşa se spune.

Deodată mi-a venit să plâng: nu voi muri şi asta era cel mai trist. Printre irizări albastre priveam Africa, în zare, iar cuvintele pe care le rosteam nu erau decât nişte cuvinte. M-am lăsat să cad pe spate. Lovitura m-a doborât. Stupoarea îmi golise capul. Aveam nevoie de un răgaz ca să înţeleg ce mi se întâmpla. „Să ne culcăm“, i-am spus.

Furia m-a trezit devreme. Ce aer nevinovat avea, cu părul încâlcit pe frunte, întinerit de somn. (În luna august, cât am lipsit eu, ea s-a trezit alături de el: nu-mi vine să cred! De ce am plecat cu Colette la munte? ea nici nu dorea prea mut asta, eu sunt cea care am insistat.) M-a minţit timp de cinci săptămâni! „În seara asta am făcut un pas serios înainte.“ Iar el se întorcea de la Noëllie. Îmi venea să-l zgâlţâi, să-l insult, să ţip. M-am stăpânit. I-am lăsat un bileţel pe pernă: „Pe diseară“, sigură că absenţa mea îl va atinge mai mult decât orice reproş; absenţei nu i se poate răspunde nimic. Am umblat la întâmplare pe străzi, obsedată de aceste cuvinte: „M-a minţit.“ Mi se perindau prin minte tot felul de imagini: privirea, zâmbetul lui Maurice adresate lui Noëllie. Le izgoneam. Nu o priveşte aşa cum mă priveşte pe mine. Nu voiam să sufăr, nu sufeream, dar ranchiuna mă sufoca: „M-a minţit!“ I-am spus: „Voi muri de supărare“; el m-a obligat s-o spun. El se implicase cu mai multă ardoare în încheierea pactului nostru: fără compromisuri, fără libertăţi. Mergeam cu maşina pe micul drum spre Saint-Bertrand-de-Comminges şi el mă pisa: „Îţi voi fi mereu de ajuns?“ Se supărase că eu nu-i răspundeam cu destulă înflăcărare (dar ce împăcare în camera din vechiul han cu mirosul de caprifoi pătrunzând pe fereastră! Au trecut douăzeci de ani: parcă a fost ieri). Mi-a fost de ajuns, nu am trăit decât pentru el. Iar el, pentru un capriciu, ne-a trădat jurămintele! Îmi spuneam: îi voi cere să rupă legătura, imediat… M-am dus la Colette; m-am ocupat toată ziua de ea, dar pe dinăuntru fierbeam. M-am întors acasă, epuizată. „Îi voi cere să rupă legătura.“ Dar ce înseamnă cuvântul „cerere“ după o viaţă întreagă de dragoste şi înţelegere? Nu am cerut niciodată ceva pentru mine pe care să nu-l fi dorit şi pentru el.

M-a luat în braţe cu un aer uşor absent. Telefonase de mai multe ori la Colette şi nu-i răspunsese nimeni (ca să nu fie deranjată, închisesem soneria). Îşi făcuse o mie de griji.

— Doar nu ţi-ai închipuit că mă voi omorî!

— Mi-am închipuit de toate.

 

Din volumul Simone de Beauvoir aflat în curs de apariţie la editura Humanitas Fiction, care reuneşte trei texte ale autoarei: Femeia sfâşiată, Monolog şi Vârsta discreţiei Traducere de Anca Milu-Vaidesegan

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9192
Diferență: 0,0122
Ieri:
Azi: 4.6852
Diferență: 0,0363
Ieri:
Azi: 5.6962
Diferență: -0,1035
Ieri:
Azi: 4.9737
Diferență: -0,0583
Ieri: