Confirmare a păcatului, conjurare a credinţei
În 1906, la 5 octombrie, Salazar se întoarce din nou la seminar. Felismina află că sora ei, Herminia, din ce în ce mai protectoare, sau poate geloasă, i-a scris. Dar Salazar se pricepe la femei şi înţelege imediat ce anume vrea să ştie această soră vicleană:
"Iată, vi s-a întors comoara. Ea a cucerit simpatia tuturor şi pleacă înapoi aşa cum a venit." Deloc surprinzător, Felismina este tot fecioară după sejurul ei la Santa Comba. Salazar se arată distant. Această răceală o împinge să plece să predea în micul sat de munte, Muramorta. Aici scrie poezii, articole pentru ziare catolice, şi ajunge să fie foarte apreciată de colege. În spatele acestei mulţumiri de faţadă, ea se teme ca distanţa să nu o despartă de iubitul ei:
"Ai milă, ai milă, Doamne, promit să nu ţi-l fur!", imploră ea. Rugăciunea îi este în fine ascultată, în preajma sărbătorilor de Paşte, în 1907, în timpul slujbei de Florii. Antonio participă la procesiunea elevilor seminarişti şi străbate aleea centrală a bisericii. Ea îl observă, cu febrilitate. El se apropie de ea şi îi întinde o creangă de salcie. Ce relicvă! Vinovăţia inerentă lăcaşului sfânt este plină de bucurie.
Când anul şcolar se încheie, Felismina revine în vacanţă la Santa Comba. Antonio se arată tandru şi amabil, cum ştie el să fie. Revederea este plăcută. Deja, începerea cursurilor, în septembrie, îi desparte. Felismina se întoarce să predea la Muramorta. Herminia îi scrie o nouă scrisoare, invocând faptul că la Visseu zvonurile privind legătura lor se răspândesc cu viteză. Îi scrie lui Antonio cerându-i să pună capăt acestei relaţii. Ceea ce el face:
"Un păstor şi o păstoriţă se iubeau mult. Dar familia păstoriţei s-a opus iubirii lor." Astfel i se destăinuie ea, pe un ton sobru, iubitului ei.
Concomitent cu această durere personală, se petrece o răsturnare în sânul dinastiei portugheze. La 1 februarie 1908, regele Carol I şi fiul lui cel mai mare sunt asasinaţi la Lisabona de către agitatori republicani, hotărâţi să răstoarne o monarhie aflată la capătul resurselor. Regimul îşi trăieşte, fără nicio îndoială, ultimele luni. În timp ce Manuel al II-lea urcă pe tron, Felismina hotărăşte să se angajeze şi ea. Publică, sub pseudonimul Zelia, un poem într-un ziar catolic, care se numeşte Patria. Aici îşi afirmă refuzul ideilor republicane şi al vântului de libertate pe care adepţii acestor idei îl reclamă.
Când descoperă numele lui Antonio în cartea seminariştilor gata de a fi unşi preoţi, ea are un şoc. Până la urmă, va fi totuşi preot? Invitată din nou la Santa Comba în vara aceea, se vor revedea pentru ceea ce va fi poate momentul cel mai pasional al poveştii lor. Ea e în grădină. Se urcă pe o bancă de piatră şi, cu faţa spre cer, îşi încrucişează braţele. El se apropie de ea:
"Când chipul lui transfigurat de plăcere a ajuns la nivelul pieptului meu, am simţit cum tremur, şi înainte să mă atingă, i-am luat mâinile pe care i le-am ţinut cu fermitate."
Schimbându-şi încă o dată hotărârea, Felismina se mută la Visseu în acest an, 1910, cu scopul de a rămâne lângă el. Este vremea primelor certuri. Ea îl întâlneşte într-o zi, bine dispus, cu un buchet de violete în mână. Pentru cine e buchetul? Cine oare l-a binedispus aşa? Antonio se gândeşte deja la o altă femeie, sora unuia dintre camarazii lui. O partidă bună. Şi apare a doua zi cu un grup de elevi, o observă pe Felismina cu sora ei mai mare, se apropie, glumeşte. Le vorbeşte despre Natalia de Suza fata căreia îi face curte. Herminia se alintă şi râde la vorbele lui. Ameţit, el încearcă o propunere cel puţin neaşteptată: "Pot să te gâdil?" Sfârşitul conversaţiei o scoate pe Felismina din minţi, aşa încât ea scapă un comentariu gelos la adresa Nataliei de Suza: "Păcat că e atât de urâtă". Meschinărie drept pedeapsă pentru gâdilătură? S-a declarat război.
În 1910, are totuşi alte preocupări decât să alerge după fete. În octombrie, abandonează teologia şi pleacă să studieze dreptul la Coimbra. Momentul ales pentru a părăsi viaţa monastică nu este unul oarecare. La Lisabona, agitaţia politică a atins punctul culminant, de câteva săptămâni. Asasinarea regelui în 1908, pusese capăt unei perioade de adevărată dictatură dominată de João Franco. Dar politica lui de opresiune a exacerbat până la urmă nemulţumirile, astfel încât s-a ajuns la moartea regelui şi a prinţului moştenitor. Manuel al II-lea, în vârstă de 18 ani, care-i urmează la tron, este un om slab. Este incapabil să împace diversele facţiuni politice. Guvernele cad unul după altul. Pe 3 octombrie prima republică a Portugaliei este proclamată, în momentul când Antonio Salazar se pregăteşte să intre în cea mai prestigioasă universitate din ţară.
Această decizie, care poate fi explicată prin pasiunea incipientă pentru politică a lui Salazar, aparţine mai precis lui Antonio Xavier Corte Real, ultimul descendent al influentei şi respectatei familii Perestrelo. El i-a dat tatălui lui Salazar un sfat inspirat: "Fiul tău n-are pic de vocaţie pentru preoţie. Nu trebuie să continue cu seminarul. Băiatul este inteligent, trebuie să meargă să înveţe." Va locui într-o cameră foarte modestă la Curaça de Estrela, dar va mânca la noii săi naşi, familia Perestrelo. Era la vremea aceea lacom la mâncare, urmând sfaturile Mariei Pina Perestrelo, care insistă mult asupra acestui aspect, nesuportând să-l vadă descărnat. Antonio începe să fie mai sigur de el, graţie mediului acesta nou şi aristocratic, spre care protectorii lui îi deschid porţile. Familiile bune, care au întotdeauna multe fiice de măritat, îl invită acum să ia masa la restaurant. Prestigiul acestei familii binefăcătoare îi deschide porţi şi el stârneşte, foarte curând, pasiuni. În locul costumelor sumbre începe să poarte altele mai colorate şi adoptă codurile vieţii mondene. Făcându-se iute remarcat, reuşeşte chiar performanţa de a fi considerat una dintre cele mai bune partide din regiune, deşi este lipsit de orice avere şi nu are niciun titlu nobiliar. Atrage femeile ca un magnet. Serile se termină de fiecare dată cu foarte plăcute plimbări pe malul râului Mondego, la braţul acestor fete din înalta societate.1
La Visseu, Felismina îşi câştigă cu greu existenţa. Fidelă, nu-l uită pe student. Mai ales, nu înţelege de ce Natalia de Suza şi prietenele ei râd de ea atunci când se întâlnesc la biserică. Micile glume amoroase ale "curtezanului", sunt cunoscute nu numai la Coambra. Tot oraşul este la curent cu zborul lui romantic din floare-n floare. Felismina regretă că nu i-a cedat.
La universitate, în vreme ce studenţii conservatori şi republicani se aliază, catolicii se revoltă împotriva anticlericalismului tinerei republici. Având grijă să nu se îndepărteze de niciuna dintre mişcări, Antonio aderă în chip foarte oportun la Centrul Academic al Democraţiei Creştine, unde-şi va face prieteni fideli. Participă împreună cu Manuel Golçalves Cerejeira, viitor cardinal al Lisabonei, la dezbateri şi manifestaţii. Are 25 de ani şi trăsăturile lui în continuare emaciate îi scot şi mai mult în evidenţă privirea profundă. Pe lângă alură, el îşi face un nume printre viitoarele elite politice ale ţării.
Poate că vara care va veni va strânge din nou legăturile lor, ca odinioară? Se mai întâlnesc o dată, la Santa Comba. Felismina încearcă totul pentru a-l recâştiga: în timp ce se plimbă unul lângă altul, într-o după-amiază, îi ia mâna şi i-o strecoară pe spatele ei, până sub talie. El se arată indiferent şi grăbeşte pasul pentru a se elibera: "Dar atunci, el a uitat oare totul? În cazul ăsta şi eu o să uit totul. Demnitatea mea îmi impune asta." Vara este un eşec.
Următorii trei ani, în timpul cărora Antonio studiază la Coimbra, Felismina traversează una dintre cele mai întunecate perioade. Dumnezeu este vinovatul ideal pentru nefericirea ei. Nu şi-a bătut El joc de ea scoţându-i în cale un om pe care El şi-l rezervase? Rugăciunile sună fals astăzi. Nu mai poate crede în predici. "Aveam oroare de atâta minciună şi am încetat să mă mai duc să ascult slujba." Credinţa lasă în urma ei un vid periculos, atunci când părăseşte pe cineva. Roasă de această profundă criză mistică, ea intră într-o zi într-un confesional, gândindu-se să-şi uşureze durerile, destăinuindu-le unui preot. Îl nelinişteşte pe omul bisericii încă de la primele vorbe: "Sunt aici, dar nu cred în ceea ce am venit să fac." Atunci de a venit? "Fiindcă eu încă mai cred că unica sursă de fericire din această lume este credinţa." Preotul, foarte preocupat de soarta acestei oi rătăcite, vrea să ştie cine se ascunde în spatele suferinţei sale. Dar imediat ce ea îşi dezvăluie identitatea, preotul o alungă. Toată lumea de la Visseu este la curent cu slăbiciunea ei pentru studentul la Drept, şi propria ei soră este prima care a lansat bârfe, alimentându-le cu detalii din belşug.
Felismina îşi înfige uneori unghiile în carne până la sânge, sfâşiindu-şi trupul ca şi cum ar vrea să-şi materializeze suferinţa. Într-o noapte din vara anului 1912, chinurile ei ating apogeul, tocmai când împlineşte 25 de ani. Este smulsă din somn de o viziune îngrozitoare. Moartea a intrat pe fereastră şi aşteaptă ca ea să adoarmă ca să o ia. În mintea ei, un glas murmură: "Dumnezeu nu există, Dumnezeu nu există." Ea iese din casă în fugă, gata să comită răul suprem. Dar vocea mătuşii ei, care s-a trezit, o readuce la realitate. A doua zi dimineaţa, Felismina se priveşte într-o oglindă şi are impresia că a îmbătrânit cu mulţi ani în această noapte de chin. La puţină vreme după acest episod, întâlnindu-se cu un prieten al lui Antonio, îi dezvăluie faptul că şi-a pierdut credinţa. Acesta, mirat, îi spune că Salazar a traversat o criză similară la Coimbra.
Într-adevăr, de acum înainte, el se preocupă să-şi însuşească dogmele seducţiei. Încearcă să menţină o corespondenţă pe care ar dori-o anodină, cu Felismina: "Vă interzic definitiv să-mi ieşiţi în cale!", îi răspunde ea imediat. Din partea lui ea vrea totul sau nimic. Scrisoarea ei se încrucişează cu o altă scrisoare trimisă de Salazar, hotărât să o recucerească. Scrisoarea lui ajunge a doua zi. El vrea să ştie dacă ea îl iubeşte încă: "Corespondenţa noastră s-a intersectat pe drum. Mi-a trimis o scrisoare chiar în ziua când eu i-am trimis scrisoarea de despărţire. Cu numai o zi mai devreme, totul ar fi fost diferit."
La începutul anului 1922, se revăd cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, la el, la Santa Comba. Antonio este profesor de Economie politică la Universitatea din Coimbra. Felismina a acceptat invitaţia venită din partea mamei lui Salazar. Îşi petrece cea mai mare parte a timpului în compania bunei Maria de Rescate, slăbită, acum în vârstă de 75 de ani. Felismina a aflat printr-o prietenă că aceasta dorise în secret ca ea să se mărite cu fiul ei. Ele două n-au vorbit despre asta niciodată. Într-o seară, iubiţii dezbinaţi de la Santa Comba sunt invitaţi la un dineu al Parohiei. Antonio, vesel, îi şterpeleşte bucăţele de pâine tăiate din faţă şi le rupe coaja. Merge chiar mai departe: îi fură din farfurie bucăţi de carne: "Se răzbuna cu bucăţelele de pâine şi de carne, pentru imposibilitatea de a mă atinge", remarcă ea.
În 1922, eternul manej amoros estival se reia la Santa Comba, în vreme ce viaţa Mariei de Rescate aproape că s-a scurs. Ciclic, Salazar continuă cu cinism să se ţină insistent după Felismina. Ea se îndreaptă într-o dimineaţă spre grădiniţa lipită de grădina de legume, şi ia loc într-un foişor cu o carte în mâini. Antonio o urmăreşte pas cu pas. Ea este stânjenită de această intimitate forţată, încearcă să găsească o temă de conversaţie, şi se agită atâta pe scaun încât până la urmă cade. Refuzând mâna pe care el i-o întinde, se ridică brusc şi se răneşte într-un cui. Sângerează şi fuge. Antonio îi blochează drumul, o ia de mână şi rămâne o clipă imobil, respirând zgomotos. Roşeşte, ea înţelege ce ar vrea el: "Gura îi trăda o expresie de suferinţă, în ochi, oh, în ochii lui, nu ştiu ce era. Din primul moment am înţeles: iubire. În al doilea moment m-am îndoit: simplă intenţie de a seduce?"
Încă o dată, episodul se termină repede. Nu mai sunt totuşi adolescenţi, Salazar are 33 de ani, iar Felismina 35. Anii trec, ocaziile de a se vedea devin tot mai rare, iar sentimentele lui Salazar se tocesc. Aureolată de renunţarea ei, Felismina continuă să-l iubească, în vreme ce el îşi urmează urcuşul spre şefia statului.
În aprilie 1928, ea îi scrie noului ministru de Finanţe: "Ca de obicei, vă scriu ca să vă spun că nu v-am uitat: în special astăzi, dar nici mâine (42 de ani!), amintindu-mi încă de prietenia noastră, binecuvântată de Domnul nostru, fiindcă este, în esenţă, un parfum dulce pentru inima mea."
1 Despre începuturile lui Salazar în societate, vezi Antonio Rosa Casaco, Salazar na intimidate, Lisabona, Marjay, 1954.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea Veche, traducere Doina Jela.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
