Dragoste la prima vedere la Bangui
Dimineaţa zilei de 4 decembrie 1977. O emoţie trecătoare animă chipul până atunci impasibil al lui Catherine, când impozanta coroană se aşază pe fruntea ei. Cea care era încă şcolăriţă când l-a întâlnit pe Jean-Bedel, a devenit soţia preşedintelui. Iat-o acum împărăteasă. Această emoţie, acest chip, le-a observat un bărbat de la Paris. El nu-şi poate dezlipi ochii de pe televizorul care transmite ceremonia de încoronare a cuplului Bokassa.
Depravata Bangui se pregăteşte pentru acest moment de luni întregi. Pe durata unei zile, încoronarea noului împărat Bokassa I face să treacă pe planul al doilea necazurile populaţiei. Toată lumea a luat parte la pregătiri, ceremonia va fi grandioasă.
Cele două mari bogăţii ale ţării contribuie la strălucirea sărbătorii: magnificul lemn provenit din pădurea tropicală împodobeşte sala Omnisport din Bangui. Diamante au fost cusute pe toate costumele, atârnă pe degetele fiecărui demnitar şi la gâtul tuturor femeilor de vază.
Ce drum lung s-a parcurs! Jean-Bedel Bokassa are 18 ani când intră în armata franceză ca infanterist, mitralior. A petrecut mai mult de 23 de ani sub drapelul francez, înainte de a fi transferat în noua armată a tinerei sale patrii. Avea la acea vreme gradul de căpitan, iar imaginarul lui se formase în sânul a ceea ce a fost cândva Marea Armată. Adoptase codurile şi limitările acesteia. Şi, ca în cazul oricărui bun soldat, idolul lui rămânea Napoleon Bonaparte. Această admiraţie fără limite este cea care-l determină în ziua consacrării, să repună în scenă ceremonia din decembrie 1804, cea în care generalul Bonaparte a devenit împăratul francezilor.
Costumul lui, o replică a celui al Mareşalului Ney, reia lunga şi nesfârşita trenă de velur şi hermină pe care pictorul Isabey a conceput-o atunci pentru întoarcerea Franţei la monarhie. Un decret stabileşte modalitatea obligatorie de adresare înaintea împăratului: "Orice persoană care îl va saluta pe Bokassa va trebui să rămână la şase paşi distanţă de el, schiţând o lejeră înclinare a capului în faţă." Pentru a-i răspunde, concetăţenii trebuie să i se adreseze cu "Da, Majestatea voastră imperială". Textul precizează chiar: "Dacă situaţia impune neapărat un răspuns negativ, se va evita formularea unui nu brutal." Jean-Bedel nu suportă să i se spună "nu". Este un cuvânt care nu trebuie nici măcar să existe în gura unei femei. Noul Napoleon al Africii are 56 de ani. În rolul Josefinei, Catherine Denguiade nu are decât 28. Este mama micului Jean-Bedel jr, care asistă cuminte, deşi nu-şi poate stăpâni căscatul, la ascensiunea tatălui său la demnitatea supremă. Aşezat pe o pernă mare de velur roşu brodat cu aur, şi îmbrăcat în alb ca un ofiţer în miniatură, trebuie să stea nemişcat în timpul acestui ritual ce va rămâne consemnat în istorie.
Mama lui poartă o rochie creată de casa de modă Lanvin, confecţionată din fir de aur, bătută cu monede din acelaşi metal şi cu mii de ţechini.
Tot în aur sunt şi broderiile cu rubine. Hainele lor costă 270.000 de dolari, o sumă în fond modestă, comparată cu cele 5.000.000 cât valorează coroana şi sceptrul lui Bokassa, împreună cu diadema şi bijuteriile lui Catherine. Piesa principală din coroana Domnului, model care corespunde întru totul cu cel al lui Napoleon, are 138 carate. Cea care ornează diadema Catherinei, având forma coroanei de lauri a lui Cesar, din aur masiv, are 38. Jean-Bedel a cerut ca diamantele destinate lui Catherine să fie de o puritate fără egal. Totul a fost prelucrat şi bătut în pietre preţioase la Arthus-Bertrand, bijutierul parizian oficial al lui Bokassa. La urechile soţiei imperiale sclipesc pietre preţioase montate în pandantive care coboară până la umeri şi care se termină cu diamante şlefuite sub formă de picătură, de dimensiuni şi mai mari. Trena ei este purtată de doamnele de onoare îmbrăcate în rochii roşii, inspirate de costumele din clasicul american Pe aripile vântului.
Înainte de a se putea aşeza pe tronul lui, în formă de vultur uriaş cu o lăţime de aproape zece metri, Bokassa trebuie să ia în mâini coroana imperială.
Repetând gestul lui Napoleon, el şi-o aşază singur pe cap. Totul a fost planificat la milimetru de către Olivier Brisse, de la Casa Michel Tellin, angajat pentru a relua rolul lui Isabey. Un incident neprevăzut s-a ivit totuşi în derularea operaţiunilor. Bokassa uită să-şi scoată coroana de lauri de aur pe care-o poartă. Cu un gest stângaci scoate grăbit coroana imperială, se debarasează de laurii care-l încurcă, pasându-i unui şambelan şi îşi pune pentru a doua oară în aceeaşi zi noua podoabă pe cap.
Ca şi Josefina în faţa lui Napoleon, Catherine vine să se aşeze în genunchi în faţa împăratului şi să primească din mâinile lui propria diademă. Un David n-ar avea încotro şi ar fi nevoit să aştearnă pe pânză noua încoronare a lui Napoleon.
Pastişa ceremoniei de la Notre-Dame, din 2 decembrie 1804, este din acest punct de vedere reuşită. Gesturile imperiale, consemnate în numeroase amintiri şi ilustraţii, sunt fidel reproduse. Unele elemente s-au adăugat totuşi ritualului napoleonian. Bokassa va mărturisi într-un interviu că a fost puternic influenţat în alegerea lui de două ceremonii precedente: încoronarea Şahului Iranului şi jubileul Reginei Elisabeta a Angliei. Caleştile sunt deci replica celor de la Buckingham, dar experţii nu au căzut încă de acord asupra elementelor care ar fi fost aduse din Persia. Bokassa, ţinând mult la disciplina alaiului, a organizat cu câteva zile înaintea ceremoniei proiecţia înregistrărilor celor două ceremonii, înaintea ochilor celor din garda lui personală, contând pe fiecare dintre ei că-şi vor îndeplini la fel de bine rolul. Îi sfătuieşte să vizioneze filmul Napoleon al lui Sacha Guitry, pentru a-şi desăvârşi cursul rapid de perfecţionare în specialitatea de bonapartişti perfecţi. Toţi cunosc rolul pe care îl vor avea de jucat, cu excepţia lui Catherine, care a fost ţinută la distanţă până în acest moment.
De ce acest mimetism? Fără nicio îndoială, trebuie să vedem aici reflexul gusturilor fostului militar Bokassa. Poate că acest căpitan ambiţios a vrut să recreeze în jurul micii lui ţări populate de doar 2.000.000 de locuitori, vechiul teritoriu al Africii Ecuatoriale Franceze, care fusese împărţit între Ciad, Gabon, Congo Brazaville şi Africa Centrală.
Transportul cuplului şi al invitaţilor nu a fost o problemă simplă. A fost nevoie de 60 de autoturisme Mercedes, expediate cu vaporul în Camerun şi aduse de aici cu avionul pe malul râului Oubangui. Caii trăgând la caleştile cu aer wilsonian provin din Aras du Pin, din Normandia. Rezistenţa lor la căldură este, de fapt, limitată. Înţelegem calvarul acestor cai de călărie, mai obişnuiţi cu dresura, decât cu tracţiunea. Unul dintre ei se prăbuşeşte de altfel în plină ceremonie. Trădarea mârţoagei îl scoate pe Bokassa din minţi. Începe să o certe pe Catherine, care a luat loc lângă el în caleaşcă: "Tată, este o zi mare, nu te enerva azi", îi şopteşte ea. Sunt singurele cuvinte pronunţate de ea în această zi. Ea ştie că numai linguşeala calmează nervii noului împărat.
Cei 3.500 de invitaţi veniţi din 43 de ţări vor putea puţin mai târziu să se delecteze cu voracitate cu cele 240 de tone de mâncare şi de băutură care au fost pregătite de cei mai buni bucătari de la Paris. Se toastează în cinstea împăratului, ciocnind cupe pline de Château Lafite şi de Mouton Rothschild, din producţia celor mai buni ani. Pentru a-şi deschide apetitul, curtea din Bangui poate să înfulece din platourile de argint pe care s-au pus aproape o sută de kilograme de caviar. Pentru desert, se oferă un tort verde, pe care nu s-a scris nimic, cu şapte etaje. Deasupra acestuia sunt lansate şase porumbiţe, simbol al păcii acestui regim nebunesc.
În jurul palatului, 30.000 de locuitori ai Bangui-ului, şi-au pus costumele tradiţionale în culorile partidului unic. Sunetele unei fanfare supradimensionate vor răspândi cântece de veselie impunând capitalei sărbătoarea. Fanfara a fost trimisă cu avionul de către preşedintele Giscard d'Estaing, într-un aparat GLAM (Grup de Legătură Aeriană Ministerială). Ea intonează melodiile preferate ale lui Bokassa, Lucien, tu n'auras pas ma rose şi Tiens, voilà du boudin.
Ministrul francez al Cooperării, Robert Galley, însărcinat cu politica africană, aduce darul oficial al Franţei. Pentru a-i face plăcere prietenului său, Valéry Giscard d'Estaing s-a străduit din răsputeri. Bokassa primeşte din mâinile emisarilor o sabie autentică din epoca napoleoniană. Celelalte săbii pe care soldaţii centrafricani le agită în timpul paradei au fost împrumutate după negocieri dure de la Şcoala militară de la Saint-Cyr. Franţa a trimis de asemenea lunetişti şi brigada antiteroristă de la Marsilia, condusă de Georges Nguyen Van Loc, supranumit printre răufăcători "Chinezul".
Cu această ceremonie, Jean-Bedel îşi vede visul cu ochii. În ce-o priveşte pe Catherine, ea trăieşte un interminabil coşmar. "Nu se poate face o istorie măreaţă fără sacrificii", declarase el cu câteva zile înainte ziariştilor, presimţind fastul deplasat al ceremoniei. Totuşi, cele 20 de milioane de dolari care s-au cheltuit într-o ţară subpopulată care are doar 180 de kilometri de drum asfaltat, la o suprafaţă mai mare decât cea a Franţei, şi un PIB de 250 milioane de dolari, dau de gândit. Cu siguranţă, Franţa a băgat mâna în buzunar; pentru a spune lucrurilor pe nume, investiţiile de succes nu vor fi niciodată specialitatea lui Bokassa.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Doina Jela
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
