Intr-o parte a celulei se afla "tineta", un hardau in care detinutii isi faceau necesitatile fiziologice. Cel mai adesea neacoperit, raspandea mirosuri pestilentiale in intreaga celula: "banditii" trebuiau sa-si simta, inclusiv prin simtul mirosului, propria "descompunere".
In celulele reci, imbracati sumar, fara a avea posibilitatea sa faca o baie cu lunile si reusind cu mare greutate sa-si spele cate o camasa in aceeasi gamela in care primeau hrana, detinutii intrau intr-o lume in care numai imaginarul mai putea salva demnitatea; caci altfel, totul era pus de-a curmezisul naturii umane. Hrana era la limita supravietuirii: ciorbe de muraturi sau din morcovi putrezi, care fermentau in gamele chiar daca zeama era rece, ciorbe de burta, ori cu buze sau copite de vita aruncate in cazan fara a fi curatate, toate alcatuind un meniu inconsistent, care punea stomacul si mai ales ficatul la grea incercare.
Majoritatea celor care au trecut prin acest regim penitenciar au capatat afectiuni hepatice si boli digestive grave. Era considerata zi de sarbatoare aceea in care primeau arpacas sau o fiertura de fasole in care boabele se puteau aduna, toate, intr-o lingura, iar o bucata de paine de 250 grame, pentru o intreaga zi, inlocuia celebrul "turtoi", un bulgare de malai oparit si ars apoi in cuptor, care, dupa ce se racea, devenea tare precum un bolovan.
In celula, fiecare zi incepea la ora 6, cand detinutii trageau, peste camasile cazone in care dormeau, zeghea tocita si de-a dreptul stravezie de atata purtat, apoi intindeau patura niciodata spalata, plina de gauri, peste salteaua de paie. Urma raportul in fata gardienilor: "Sa traiti domnule... (gradul), camera... (numarul), raporteaza un numar de... detinuti", in vreme ce unul dintre gardieni verifica, folosindu-se de un ciocan de lemn, daca nu cumva, peste noapte, au fost taiate zabrelele de fier de la ferestre. Gardienii ieseau trantind usile de metal si punand zavoarele grele, despre care spuneau, in bataie de joc, ca sunt menite sa-i puna in siguranta, "ca sa nu va sugrume poporul", iar apoi cei care primeau aceasta incuviintare se asezau pe marginea paturilor de jos, spre a putea fi oricand urmariti prin vizeta de ochiul vigilent al paznicului de pe celular. Nimeni nu avea voie sa se intinda in pat pana la ora 22, cand se dadea stingerea, exceptiile fiind rare - doar muribunzii primeau aceasta invoire de la medicul inchisorii, in loc de medicamente. Restul detinutilor, ramasi in picioare, se invarteau in cerc, de dimineata pana seara. Orice alta activitate era interzisa, iar abaterile se pedepseau cu izolarea la carcera, o celula prea mica pentru a te putea lungi pe ciment, in intuneric, cu numai o cana de apa si un turtoi de malai, primite o data la trei zile.
Domnul Alexandru descrie cu voce egala, lipsita de inflexiuni, cu privirea atintita undeva peste umarul meu, unde pare ca vede toate acestea. Numai cand isi aduce aminte de ravagiile gripei spaniole, care i-a decimat pe detinutii penitenciarului Gherla in aprilie 1959 si el i-a supravietuit printr-un miracol, ochii ii coboara asupra mea si privirea i se umbreste: "Boala a gasit organisme slabite, lipsite de de aparare si a maturat deopotriva de pe acest pamant varstnici si tineri. Printre cei atinsi de gripa si care au ramas in viata m-am numarat si eu. Dar am facut o complicatie cumplita, o tuberculoza pulmonara, intr-o forma foarte rebela, cu evolutie rapida. Am trecut adesea pe langa moarte. Hemoptizii acute mi-au marit calvarul - gura mi-era tot timpul plina de sange. Am avut apoi o hemoragie mare, colegii de celula bateau intruna in usa sa vina gardianul. A parut o vesnicie pana cand l-am auzit dincolo de usa. ''Ce este, ma?'', a intrebat. ''Aduceti medicul, ca un detinut are hemoragie si moare''. Raspunsul a venit prompt: ''Ei, si ce daca moare? Dupa ce moare, scoate-l pe patura afara!''. Dupa o vreme, vazand ca mortul n-a aparut, a chemat totusi medicul, un detinut. Am fost transferat la infirmeria inchisorii. Singurul tratament prescris a fost nemiscarea. Am stat nemiscat in pat luni in sir, pentru ca alt tratament, medicamente, nu existau".
A supravietuit si, incet, s-a intremat, in asa masura incat, tanar fiind (implinise 23 de ani), in 1961 a fost inclus intr-un lot de detinuti care au ajuns intr-o colonie de munca din Delta Dunarii. Bucuria iesirii dintre zidurile Gherlei a fost de scurta durata. Regimul de detentie, la fel de dur, a fost sporit de chinurile unei munci istovitoare, in arsita si ger deopotriva. "Eram umiliti cum numai ei stiau sa o faca, parca erau specializati intr-o scoala a cruzimii si a lipsei de omenie. Ni se cerea cu hotarare sa uitam ceea ce am fost sau suntem inca, dar parca tot preferam locul acela decat zidurile inchisorii".
In colonia de munca, domnul Alexandru a reintalnit fericirea, sub chipul unei carti postale, prima dupa o detentie de cinci ani, prin care a scris familiei, anuntand doar "Sunt bine sanatos", conditie ca acel petec de hartie sa plece catre destinatar. Solicitarile de medicamente, in primul rand hidrazida pentru tratarea tuberculozei si alimente bogate in proteine, in limita celor 5 kilograme admise de regulament, contraziceau aceste cuvinte. Norocul i-a suras inca o data, cand, gratie pregatirii sale de electronist, a avut un mare privilegiu: comandantul lagarului i-a cerut sa ii repare aparatul de radio pe care il avea acasa.
"Acolo era numai sotia lui, care s-a comportat cu mine firesc, ca si cu un om obisnuit. Uitasem cum e sa fii socotit astfel. Am vazut ca mai exista omenie si in lumea lor. Era pentru prima data de la arestare cand vedeam cerul liber, respiram un aer altfel decat printre gratii sau sarma ghimpata".
Atunci, domnul Alexandru a inceput sa spere ca, poate, intr-o buna zi va putea sa se intoarca printre oameni liberi. Dar sirul suferintelor sale nu se incheiase.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
