Ziarul de Duminică

Festivalul Enescu şi tot ce ne mai imaginăm/ de Virgil Oprina

Festivalul Enescu şi tot ce ne mai imaginăm/ de Virgil Oprina

Fotografii de Virgil Oprina

Autor: Virgil Oprina

30.09.2011, 00:00 102

Cu acelaşi management artistic de cel puţin 20 de ani, Festivalul şi Concursul Internaţional "George Enescu" au început, firesc, să conteze în peisajul cultural european.

Principala concluzie, acum, la sfârşitul celei de a douăzecea ediţii, este că acest festival reprezintă singura instituţie muzicală românească de nivel internaţional, lucru datorat în principal continuităţii şi menţinerii sprijinului financiar al statului român şi în aceeaşi măsură managementului executiv şi artistic.

Anul acesta, festivalul a avut o imagine şi mai bună, o expunere pe canalele media de o mai bună calitate estetică, artistică şi a conţinutului de informaţie, prin urmare s-a vândut mai bine şi "mai internaţional" şi parcă... şi telefoanele mobile au sunat mai puţin în timpul concertelor. Cât priveşte aplaudatul între părţi, discuţia este mai complexă, în orice caz trebuie salutat modul în premieră în care TVR-ul a înţeles că luminile de public se aprind nu atunci când pe scenă nu se mai cântă, ci doar atunci când se întoarce dirijorul cu faţa spre spectatori.

Altminteri, din punct de vedere muzical, artistic, festivalul va avea pe bună dreptate parte de numeroase comentarii, se vor face comparaţii, se va consemna şi se va cădea de acord asupra faptului că în ciuda unei sonorizări tot mai bune a Sălii Mari a Palatului, marele inamic al acestui festival rămâne ideea de sonorizare însăşi, acesta urmând probabil a fi singurul subiect în jurul căruia nu vor exista polemici.

În vastitatea sa, care deşteaptă cu prilejul fiecărei ediţii noi şi noi regrete privitor la "golul dintre ediţii", Festivalul Internaţional "George Enescu" nu este drept să fie judecat in corpore din punct de vedere artistic. Iar subsemnatul, deşi a dorit, n-a putut fi în sală decât la un număr limitat de concerte.

De aceea, mă voi concentra asupra serii cu cele mai importante semnificaţii româneşti ale acestei ediţii. Seara în care în faţa unei Săli Mari a Palatului arhipline, a avut loc concertul Orchestrei Române de Tineret. Seara care ar trebui să marcheze un nou început pe noi coordonate, deloc în ultimul rând financiare, pentru această instituţie de jure, iniţial un vis al violoncelistului, profesorului, promotorului şi omului de cultură care este Marin Cazacu.

Neavând în spate o poveste naţională care să fi fost spusă în toate colţurile ţării sub forma unor concerte, bineînţeles, această orchestră a adunat, în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, aproape 3.000 de spectatori atraşi de presupusul prestigiu artistic al unei orchestre compuse din cei mai buni tineri instrumentişti de orchestră din România. Pe bună dreptate prestigiul festivalului a fost elementul care a generat această curiozitate.

Aici s-a putut citi limpede şi o frumoasă formă de manifestare a mândriei acestui public că iată, această orchestră există! Era nevoie, deşi nu am auzit pe nimeni cu ocazia ediţiilor precedente rostind-o, ca în cadrul festivalului şi în afara acestuia să apară o forţă artistică sinonimă cu speranţa şi certitudinea faptului că în pofida modului în care înţelegem să ne facem viaţa în ultimii ani, putem avea o orchestră puternică, valoroasă şi numeroasă, compusă din tinere produse ale şcolii româneşti de interpretare.

Şi aşa a fost. Pe scenă s-a aflat o Orchestră. Nimeni nu a simţit incertitudinea gravă care planează asupra viitorului artistic al prea multora dintre membrii ei, a faptului că au cântat pe instrumente a căror calitate este cu mult sub tot ceea ce s-a ascultat pe aceeaşi scenă pe tot parcursul festivalului, a faptului că acest ansamblu artistic nu are un sediu, o sală de repetiţii, nici măcar provizorii.

În consonaţă s-a aflat doar pasiunea. A fost tot o lecţie a continuităţii, care are în spate o tumultuoasă, dar frumoasă istorie de patru ani oferită de Marin Cazacu şi dirijorul Cristian Mandeal, care pornind de la o serie de cursuri de muzică de cameră au format acest atât de curat şi de puternic element de mândrie naţională. Pentru că atunci când vezi şi asculţi ce poate face această orchestră acum, nu ai cum să nu te ruşinezi că tu însuţi nu faci mai mult pentru mândria de a fi român.

Alături de Orchestra Română de Tineret, a strălucit - într-o concordanţă perfectă cu spiritul acesteia - violonistul David Garrett, care a oferit o variantă fermecător de personală concertului de Beethoven pentru vioară şi orchestră, plus alte trei bisuri electrizante, cum tot trei bisuri a oferit la sfârşitul concertului şi Orchestra Română de Tineret. Trei bisuri cerute de 3.000 de oameni parcă mai fericiţi ca niciodată.

Ce va urma? Personal îmi este frică să avansez un pronostic între "totul" şi "nimic". Oricum miza este mai importantă decât ne imaginăm. Dar oare ce ne mai imaginăm ?

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO