Încet-încet, pe nesimţite aproape, stropi de normalitate picură pe pământul arid, uscat şi crăpat de seceta bucuriei al lumii româneşti actuale. Printre tot felul (şi la tot pasul) de maşinaţiuni politice, printre scandaluri, minciuni şi inepţii, printre furăciuni şi nedreptăţi, printre căderi şi scăderi, printre crize şi recesiuni, printre tristeţi şi neîmpliniri. Stropii aceştia de normalitate sunt festivalurile. De tot felul şi (aproape) la tot pasul, periodice sau doar ocazionale, festivalurile picură culoare pe gri-cenuşiul României de astăzi. Sunt multe: festivaluri de muzică, festivaluri de teatru, de film, de artă stradală, ale sarmalelor, ale castanelor, festivaluri literare, ale vinului, ale ţuicii şi ale magiunului, ale umorului, altele destinate copiilor, festivaluri ale berii, ale pâinii, ale tradiţiilor şi meşteşugurilor populare, ale umorului. Sunt şi festivaluri ale naturii, ale ştiinţelor, ale dansului.
Puse unul lângă celălalt, toate întâmplările astea frumoase se constituie într-un puzzle multicolor, vesel şi optimist care se suprapune şi încearcă să acopere o realitate ternă, tristă şi pesimistă. Şi nu e puţin lucru, acesta. Într-o societate normală, aşezată şi corect decantată (cum nu este deloc România de astăzi), festivalurile sunt doar o măsură a unei stări generale de spirit. La noi şi acum, festivalurile sunt cu mult mai mult: sunt o cale de a alunga tristeţea, o fereastră deschisă către speranţă, un vector către o bucurie care se tot lasă aşteptată, o supapă pe unde metabolismul social îşi elimină suprapresiunea belelelor şi a necazurilor, sunt oxigenul care ţine în viaţă nădejdea sau măcar iluzia acesteia. Necesare şi utile, festivalurile noastre sunt poteci pe care ne strecurăm spre jinduita ieşire din pădurea carnivoră.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
