Olimpiodor Isitakis, îmbrăcat neobişnuit de elegant, cu papion şi cu un sacou cadrilat, venea încet spre mine, legănându-se parcă pe toată lăţimea străzii. Îşi balansa braţele, dreapta, stânga, ca două ştergătoare de parbriz.
– Drăguţule!
Vocea, vocea lui surprinzătoare, umplu întregul spaţiu, învelindu-l în sunetele celor patru silabe.
– Ce plăcere, drăguţule, ce plăcere!
– De unde atâta bucurie, nea’ Isitakis? Şi de ce?
– De unde? Din întreaga existenţă! De ce? Tocmai pentru că ea există!
Bătrânul îmi zâmbea, desfăcându-şi muşchii feţei ca un evantai.
– Aaa... Profund... Existenţa existenţei! Aşa da!
– Tinere am dat lovitura vieţii mele!
„Oli“ mă prinse zdravăn de braţ şi mă obligă să intru în balansul său caraghios. Mergeam amândoi, strânşi prin încolăcirea braţelor, făcând paşi normali, dar legănându-ne trupurile într-un mod foarte bizar.
– Te însori cu madam Săndulescu?
Se întoarse spre mine întrebător.
– Să mă însor? Asta numeşti matale lovitura vieţii? Vai, vai, vai... Câtă naivitate aveţi voi, intelectualii români... Cât romantism... Ce gândire desuetă, domnule... Nu, stimabile, niciodată o femeie nu va putea fi lovitura unei vieţi! Totdeauna, bărbatul vrea mai mult!
– Şi care-i mai multul care te face acum atât de fericit?
– O bibliotecă! Mare... Frumoasă... Plină de valori...
Ochii îi străluceau, iar cu mâna liberă desena prin aer conturul invizibil al unor rafturi lungi. Când am auzit însă cuvântul bibliotecă... Mare! Frumoasă! Plină de valori! Nici stomacul meu nu a rămas indiferent, învârtindu-mi preţ de o secundă, un ghem nervos sub stern.
– Şi paisprezece papirusuri autentice! Unsprezece mătănii arabe... De colecţie, prietene!
Isitakis îmi eliberă braţul, depărtându-se teatral de mine.
– Visul unui anticar s-a împlinit! Toţi râvnim o viaţă întreagă la aşa ceva, drăguţule! O lovitură... Un tun... Sau un noroc...
Nu ştiam ce să fac. Eram foarte curios să-i aud întreaga poveste, însă, euforia în care se dizolva amicul Isitakis, mă obliga să mai aştept.
– Tu înţelegi, drăguţule? Mii şi mii de cărţi... Vechi, rare, îmbrăcate în piele...
Vai, cât de tare mă enerva atunci când îmi spunea drăguţule... În timp ce enumera valorile comorii peste care dăduse îşi scutura mâinile ca un dirijor umplut de armonia strădaniei lui. Vechi... rare... Cuvinte importante care se mulau pe vocea lui bizară, devenid mai preţioase, mai responsabile, mai grele...
– Bine, bine! Dar spune-mi odată nea’ Isitakis! am ridicat nervos tonul, aducând pe chipul bătrânului, uimirea.
– Da, ai dreptate, drăguţule... Ai dreptate! Spun cuvinte magice pentru tine, dar din păcate, nu te vei putea bucura prea mult de vestea pe care ţi-am dat-o. Uite, am pus mâna pe tot ce ţi-am spus, însă am deja şi cumpărătorul. Eu nu fac altceva, decât iau dintr-o parte şi dau în cealaltă, oprindu-mi o sumă importantă de bani.
– Şi banii te fac atât de fericit? am întrebat vizibil decepţionat.
– Ei, banii... Toată viaţa am avut bani, drăguţule, toată viaţa. De bani am eu nevoie?
– Atunci?
Isitakis se opri în mijlocul străzii. Mă privi o clipă în ochi, apoi zâmbind îşi ridică privirea încet peste coroana pomilor, spre cer.
– Vezi tu, drăguţule... Un anticar nu este un comerciant... În meseria asta eşti un fel de poartă între trecut şi prezent, un fel de paznic, un vameş, un privilegiat... Tu cauţi, tu găseşti, tu atingi, tu pipăi, tu evaluezi, tu decizi... Tu vinzi ori nu vinzi... Repui sau nu în circuit diverse valori... Cunoşti oameni mulţi... Cu timpul, începi să-i simţi înainte ca ei să spună vreo vorbă... Le citeşti în ochi, mult mai simplu decât în meşteşugirea cuvintelor... Eşti un fel de radiolog care examinează oamenii, folosind în locul razelor X, banii! Unii dau, alţii iau, toţi transpiră de vâlvătaia profitului... Obiect, bani, obiect... Tremur... Însă azi, drăguţule, am trăit o experienţă unică! Am întâlnit ceea ce se cheamă, adevăratul cunoscător! Cel de deasupra lumii mici.
– Ooooh!... Ai întâlnit oracolul lui Zeus din Dodona! Ţi-a vorbit sentenţios şi enigmatic... Hai, nea’ Isitakis, zi odată cine-i moşu’...
– Care moş, drăguţule?
– Cel care ţi-a vândut biblioteca, omule! Şi nu-mi mai spune drăguţule că mă enervezi!
– Păi, nu pot!
– Ce? Vrea anonimat?
– Nu! Trebuie să-ţi spun drăguţ, fiindcă eu aşa te văd, drăguţule! Şi nu e niciun moş la mijloc. Ce-ţi veni?
– Cel de deasupra lumii mici.... Bla, bla, bla... Nu e moşul cu barbă albă... Înţeleptul, detaşatul.... Bogatu’ cu bibliotecă, cu colecţii, cu reumatisme... Cel care devine mecena numai atunci când simte că o ia la vale spre nani, nani....
– Nu, drăguţă!... Nici vorbă, domnule... Este o tânără doamnă, adorabilă de altfel, care plecând din ţară şi îşi lichidează tot felul de lucruri.
– Şi ce-i spectaculos în asta?
– Valoarea obiectelor şi preţul de nimic pe care-l pretinde.
– Poate că e o tâmpită care a moştenit ceva ce habar n-are. Şi mata, bătrân pervers, o abureşti pe proastă, o ameţeşti cu „adevăratul cunoscător“, apoi îi umfli cărţile şi colecţiile, pe doi bani....
Bătrânul se încruntă. Semăna cu un uliu nemulţumit...
– Ascultă, drăguţule... Nu ştiu ce se întâmplă cu voi... Baltazar m-a înjurat, tu mă faci profitor şi pervers... Ceva nu e în regulă....
Isitakis se întoarse brusc şi plecă destul de furios, ţinându-şi mâinile la spate. Nu se mai legăna. După opt, zece paşi, se opri. Se roti lent pe călcâie şi când mă avu iar în vizor, întinse o mână arătându-mi ceva. Apoi îmi strigă:
– Aici stă adevăratul cunoscător, bou mic ce eşti! Eu nu mai păcălesc de multă vreme oameni, drăguţule! Nu mai am de ce, prostule!
Îmi strigă ceva în limba greacă, dar cu siguranţă nu era un alint. Supărarea lui nu prea conta pentru mine, însă ceea ce-mi arătase mă lăsase mut. Adevăratul cunoscător locuia în casa doctorului... Şi ceva-mi spunea că adorabila nu era Izolda...
La început, direcţia indicată de mâna anticarului îmi dădea doar un sens. Nu era decât o săgeată, un os învelit în carne, îmbrăcat într-o mânecă de sacou, făcut dintr-un material cadrilat... Un indicator... Isitakis fusese deci acolo... În casa aceea...
(...)
Am intrat ca o tornadă în atelierul lui Baltazar. Îmi tremurau picioarele, iar în stomac simţeam o sferă dureroasă.
– Vinde tot! Pleacă, Baltazar! Chiar pleacă!
Prietenul meu citea. Îşi lăsă cartea pe cubul de piatră, apoi mă privi nedumerit. Ochii lui păreau că albăstresc întrebările nerostite încă.
– Tu auzi? Ce ne facem? Pleacă!
– Cine?
– Cristina. A negociat cu grecu’ şi-şi vinde tot!
– Cu Isitakis?
– Da.
– Interesant...
M-am aşezat pe un scaun, simţindu-mi trupul moale. Ceea ce fusese până acum un proiect, conturul unei simple variante, prindea forma reală a unei tragedii... Dacă această femeie pleca, eu ce mă făceam? Ce se alegea din visele mele? Realizam cu spaimă cât de nebun fusesem introducând-o în interiorul fiinţei mele, lăsând-o prin gânduri să-mi ia forma... Desigur, Cristina n-avea nici o vină. Doar neîmplinirea mea profundă se trezise, adulmecând parfum de femeie, simţind excepţia, hrănind iluzia deşartă. Nici măcar nu bănuiam câtă nevoie aveam de speranţă... Dacă până acum era un amestec de competiţie şi poftă, un joc de orgolii masculine, după vestea dată de Isitakis, totul devenea realitate. În cazul în care această femeie venită de nicăieri pleca spre niciunde, eu rămâneam fără nădejde... Ce făcusem? Mă răzvrătisem în adâncul meu, acolo unde-mi ascunsesem complexele, îndrăznind să ies, barem prin vise, la un război. O răpisem pe Cristina, nearătând-o nimănui, ascunzând-o printre gânduri confuze, tocmai pentru a nu fi găsită de nici un alt bărbat. Mi-o făcusem deja mireasa singurătăţilor mele, iar când păşeam împreună spre altar, hop, vine Isitakis şi mă trezeşte... Bou mic ce eşti... Bou mic ce sunt!...
– Deci, pleacă...
Cuvintele lui Baltazar avură asupra mea efectul acidului. Mi-au ars creierul şi inima.
– Sau nu pleacă...
Se juca Baltazar cu vorbele?
– Tu nu auzi că vinde tot? am strigat, prinzându-mi tâmplele între palme. Simţeam zvâcnirea lor ca pe nişte tobe mici pornite hai-hui prin capul meu.
– Apare şi dispare... Se arată ca o himeră, apoi, sfidătoare, puternică, neatinsă, întoarce spatele şi pleacă... Dar nu înţeleg de ce este atât de frumoasă? La ce-i trebuie, dacă tot poate stăpâni cu atâta uşurinţă?
Baltazar vorbea cu pereţii. Nici măcar nu se uita la mine. Îşi strângea părul într-un elastic pe ceafă, privind în gol. Urmărindu-i privirea, am văzut abia acum că peste gigantica-i lucrare, peste calul uriaş, aşezase o prelată. Semn că se apropia de sfârşit... Nu pot privi o statuie în ansamblul ei când mă apropii de final. Detaliile pentru mine sunt, fiecare în parte, mici opere de artă. Nu le văd dacă se pierd pe o suprafaţă mare... spunea Baltazar de câte ori arunca acea prelată prăfuită peste pietroaiele lui. Acum, impunătorul caballus părea o cămilă dezarticulată. Dar era problema lui...
– Aşa-s femeile, Baltazar dragă, am spus, surprins de vocea mea învinsă.
– Fals! îmi strigă în faţă prietenul meu. Fals! Nici pe departe, boule!
Iar bou?...
– Asta nu-i femeie, nu pricepi? continuă el plin de furie.
– Dar ce-i? Oreadă?
Baltazar mă privi întrebător.
– Ce-i aia?
– Nimfă. Un tip de nimfă care trăieşte prin munţi.
-Nu. E mult mai mult...
S-a ţăcănit! Ce rost avea să stau alături de el, să-i ascult tâmpeniile, când aveam de purtat în suflet o dramă? Cristina se pregătea de plecare, iar eu trebuia să găsesc o cale spre inima ei...
L-am lăsat pe Baltazar cu calo-cămila lui şi m-am grăbit spre casă.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
