Ziarul de Duminică

Florin Iaru: „În cea mai fericită zi din viaţa mea aş fi dorit să fi băut o Coca Cola”/ de Daniel Cristea-Enache

Florin Iaru: „În cea mai fericită zi din viaţa mea aş fi dorit să fi băut o Coca Cola”/ de Daniel Cristea-Enache

FOTO: Florin Iaru, portret: Foto TVR (2006). GALERIE FOTO

Autor: Daniel Cristea Enache

26.10.2012, 00:08 1059

-Stimate domnule Florin Iaru, aţi fost şi la "Cenaclul de Luni", şi la Revoluţie (la cea fără ghilimele). Între rigoarea etică din grila Hertei Müller şi formula destul de largă a rezistenţei prin cultură, unde anume vă poziţionaţi - şi de ce?

- Eu nu mai cred în rezistenţa "prin cultură". M-am autoiluzionat ani de-a rândul, mai ales în tinereţe (când trebuie să împaci poftele fireşti şi trupeşti cu sărăcia ofertei), mi-am repetat şi eu, în gând, că arta e deasupra caracterului - doar aveam atâtea modele ilustre - şi doar arta e totul, nu?! Ştiu că etica nu cântăreşte nici cât negru sub unghie în biografia artistului. El poate fi pus sub oboroc o sută de ani - dacă e un artist valabil, poate să fi fost criminal în serie, pedofil, masochist şi sadic -, gândirea estetizantă îl va scoate oricând basma curată. De aceea, decizia de a trăi într-un anume fel e una personală. Nu are legătură nici cu valoarea, nici cu talentul. Apoi, mai e şi orgoliul. Ce scriitor nu crede despre sine însuşi că e cel mai mare şi că, în numele acestei valori supreme, i se permite tot, i se iartă tot? Aproape că-mi vine să cred că, dacă nu are această inconştienţă şi suficienţă autovalorizantă, autorul nu e artist.

Apoi, e necesar ca artistul să fie şi conştiinţa călăuzitoare a lumii sale? Câmpiile Europei sunt pline de osemintele unor tineri care n-au apucat să dovedească nimic, încercând să-şi slujească ţara cu preţul vieţii lor. Au fost ucişi înainte de a fi valori, înainte de a dovedi ceva. Din toate nefericirile lumii, războiul e cel mai crud. Aşa cum spunea regretatul şi ursuzul Alexandru George, artistul e dator şi obligat să-şi valorifice arta. Trebuie să se pună la adăpost dacă vrea să îmbogăţească lumea. Aşadar, e îndreptăţit la orice mârlănie, pentru că scopul scuză mijloacele. Normal ar fi ca, dacă te-ai hotărât pentru cariera creativă, să-ţi bagi picioarele-n ea de morală, să-i f… o smetie curajului. Repet, asta e o deducţie logică, bazată pe istoria de caz şi pe schema câştigătoare.

Dar, aşa cum se întâmplă mereu, elementul uman iraţional şi capricios se împotriveşte logicii. Cel puţin logicii unanim acceptate. Am cunoscut oameni extraordinari care şi-au dorit mai mult ca orice să fie mari scriitori. Şi, cu toate astea, nu şi-au managerizat viaţa astfel încât iluzia valorii să le întunece minţile. Vorbesc aici despre Mariana Marin, Ion (Nino) Stratan şi Marius Oprea. Madi a devenit revoltată pas cu pas, avînd o percepţie enormă a realităţii şi a dreptăţii. Spiritul ei justiţiar s-a autoconstruit zi de zi, ajungând să exprime în public atâtea adevăruri incomode cât nu puteau duce cohorte de băieţi bazaţi, cu talentul la purtător. A făcut greva foamei, a trimis scrisori străinătăţii, a scris tranşant fără să-şi încalce vreodată convingerile. Destinul Marianei a fost unul tragic, un soi de demon autodistructiv însoţind-o permanent în acţiunile ei. Nici nu-i de mirare. Trebuie să fii niţeluş dus să crezi că un sistem totalitar va fi înduplecat sau înfrânt vreodată. Nino avea o cu totul altă abordare. Stilistul şi vorbitorul generaţiei mele avea, dincolo de "mustaţa lui de palicar", o încăpăţânare de catâr. A refuzat toată viaţa să facă vreun compromis, a refuzat teoria behavioristă a stimulului şi a răspunsului. Spunea că noi (generaţia '80) nu ne-am fi mânjit niciodată cu posturi şi sinecuri şi că, în pofida oricăror avantaje, nu am fi susţinut nicicând că albul e negru. Versurile lui "Aici, unde-am ajuns, este mai bine ca binele./ Egali în prostie. Aici este finele." definesc, fără discuţie, realitatea românească a acelui moment. Iar Marius Oprea şi-a luat o bătaie soră cu moartea, la Securitate, după ce scosese un samizdat, dimpreună cu prietenii lui braşoveni. Toţi aceşti prieteni au un loc special în inima mea. Per total, aproape fără excepţie, generaţia '80 a dispreţuit ceata protocroniştilor de partid, gaşca estetizanţilor cu vilă la şosea şi atotputernicul aparat de partid.

Dar nu e posibil să ceri unui grup să acţioneze la comandă. Nu poţi cere tuturor să se sacrifice, să fie eroi între eroi. Cum spuneam, tineri fiind, credeam în "rezistenţa prin cultură" şi judecam în funcţie de realitate şi posibilităţi. Şi nu e nimic rău în asta. De aceea gesturile eroice rămân exemplare, pentru că sunt rare. Orice om, fie el şi poet, trăieşte şi încearcă să se bucure de viaţă. Primum vivere… Atâta câtă era, realitatea "noastră" duduia de bucuria tinereţii şi de pofta de a trăi. Dar (există multe "daruri", precum văd), în acelaşi timp ne puneam problema destinului literar. Toţi. Ajuns în acest punct, mă simt obligat să vorbesc numai despre mine însumi. Nu pot răspunde pentru deciziile altora.

Aşadar, am luat câteva hotărâri, destul de devreme. Nu aveam să intru în partid. Nu aveam de gând să mint din raţiuni politice. Nu aveam să ader la valori false sau neconforme cu punctul meu de vedere. De ce? Nu ştiu. Poate de ruşine. Aici numai părinţii mei pot fi întrebaţi. În general, m-am ţinut de asta. Dar de fluierat în biserică, n-am fluierat. Nu cred că am făcut gaură-n cer dacă, printre rînduri şi pe la colţuri, am criticat puterea comunistă. Singurul meu act de curaj e unul "ratat". Împreună cu Bogdan Ghiu, Doru Mareş şi Augustin Frăţilă am hotărît, în 1989, să scoatem o revistă tip samizdat. Ne-am împiedicat în chiţibuşuri tehnice. Deci, per total, n-am făcut mare lucru. Cum spuneam la început, nu poţi cere unei populaţii să iasă cu pieptul gol împotriva mitralierei, ca Matrosov. Ceea ce poţi pretinde individului e un pic de bun simţ. Poţi să ceri să se respecte şi să te respecte, adică să fie normal atât cât îi permit vremurile.

Aşadar: am fost un pârlit de profesor la Galaţi şi la Bulbucata, am renunţat la diploma de studii ca să ajung gestionar la "Cartea românească". Asta am făcut înainte de '89. A, să nu uit, fotograf la nunţi şi botezuri. Şi, până la sfîrşit, n-am intrat în partidul comunist, nu am scris cu partidul şi ţara, nu am lăudat conducătorul iubit. În 1984, în urma unei campanii violente a lui Eugen Barbu, în revista Săptămâna, am fost pus la index. Am crezut că mor, că viaţa mea s-a sfârşit, că voi ieşi la pensie gestionar nebun, uitat de lumea literară şi de public. În anul următor, mi s-a propus să ies de la index. Propunere extrem de tentantă. Doar atât trebuia să fac: să tai nişte poezii mai sucite şi să adaug o duzină cu lumea comunistă. Mircea Nedelciu mi-a spus, mai târziu, că s-a temut că am să cedez. Pot să mărturisesc, cu modestie, că, singur, n-aş fi refuzat. Dar aveam atâţi prieteni şi colegi cărora le citeam cu patos şi de care m-aş fi ruşinat, încât lipsa fizică a publicului nu m-a afectat prea tare. Cam asta e tot. Meseriile mele au fost ca vai de ele, iar pe protectorii înalţi ai lumii artistice, gen Gogu Rădulescu sau Stelian Moţiu, nu i-am cunoscut. N-am văzut Occidentul. Multe n-am făcut, dar, aşa cum v-am spus, privite de la înălţimea normalităţii de azi, toate gesturile mele de atunci sunt o nimica toată. Ştiţi bancul cu ilegalistul care s-a ascuns, dar pe care nu l-a căutat nimeni? Aş fi semnat şi eu scrisoarea celor şapte, sau a doua, dar nu m-a căutat nimeni.

Aşadar, dacă ar fi să mă raportez la grila etică a Hertei Müller, aş putea spune răspicat: n-am făcut mare lucru, dar nici n-am mâncat căcat. N-am fost prea curajos, dar nici n-am tremurat. Din fericire pentru eu-l meu istoric, am ieşit în stradă atunci când am crezut că e cu adevărat posibilă dărâmarea comunismului. Era pe 21 decembrie '89. Iar ceva mai târziu, spre seară, pe când credeam că voi fi împuşcat în câmp, ca un câine, nu mi-am putut scoate din cap două gânduri. Primul, că trăisem cea mai frumoasă (şi ultima) zi din viaţa mea. Al doilea, că mor şi n-am băut încă o Coca Cola.

Ar mai fi de povestit că mi-am pus întotdeauna problema curajului şi a autosuficienţei. Am dat de fiecare dată răspunsuri diferite. Asta pentru că nu întrebam şi nu răspundeam de unul singur. De fiecare dată când mă întîlneam cu colegii generaţiei mele, ajungeam la aceleaşi şi aceleaşi discuţii. Ele priveau, simbolic, viitorul nostru comun şi al fiecăruia în parte. Poate n-am dat cele mai bune răspunsuri, dar cred că nu mă pot ruşina cele găsite. Prin urmare, spun că n-aş fi putut fi un singuratic fără generaţia mea. Numai împreună cu toţi, absolut toţi prietenii mei am ajuns la performanţa de a fi, concomitent, solitar şi solidar. Rămâne ca dvs. să decideţi unde mă plasez…

Florin Iaru este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generatiei optzeciste. A fost unul dintre membrii proeminenţi ai "Cenaclului de Luni" condus de Nicolae Manolescu. A fost vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor în perioada 1995-1996. A realizat şi prezentat emisiuni de cultură la postul naţional de televiziune şi la TVR Cultural. Face parte din echipa redacţională a săptămânalului Caţavencii. A debutat cu volumul de poezii Cîntece de trecut strada (Albatros, 1981; Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România), apoi, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan, a publicat Aer cu diamante (Litera, 1982). Alte volume: La cea mai înaltă ficţiune (Cartea Românească, 1984), Înnebunesc şi-mi pare rău (Cartea Românească, 1990), Poeme alese (Aula, 2002), Tescani 40238 (volum colectiv, Image, 2000), Poveşti erotice româneşti (volum colectiv, Trei, 2007), Prima mea beţie (volum colectiv, Art, 2009), Fraier de Bucureşti (Polirom, 2011). Poemele sale au fost incluse în antologii din Germania, Italia, Anglia, Franţa, Spania, Statele Unite, Rusia.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO