Florin Lăzărescu, născut în 1974, este prozator şi scenarist ieşean. Absolvent al Facultăţii de Litere la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (1998), a publicat la editura Polirom romanele „Ce se ştie despre ursul panda” (2003) şi „Amorţire” (2013), precum şi volumul de povestiri „Lampa cu căciulă” (2009). De asemenea, este coautor, împreună cu Lucian Dan Teodorovici şi Dan Lungu, al volumului de povestiri „Pas question de Dracula...” (Editions Non Lieu, Paris, 2007).
Totodată, este coscenarist pentru filmele „Lampa cu căciulă” (2006, regia Radu Jude, câştigător la numeroase festivaluri de film internaţionale, printre care Sundance, Statele Unite ale Americii), „O umbră de nor...” (regia Radu Jude, prezentat în premieră la Cannes în 2013), „Aferim!” (regia Radu Jude), precum şi pentru serialul TV „Animat Planet Show”.
- Aţi vorbit de prietenia cu Radu Jude. Cum a fost colaborarea la „Aferim!"?
- Noi mereu ne întâlnim când eu plec prin străinătate, când vin prin Bucureşti, eu cred că doar de două sau de trei ori am fost la Radu să ne vedem. În rest, sunt şi cu altă treabă, cumulez şi alte lucruri şi ştiu că Radu avea mai multe subiecte notate, era o poveste istorică, cu totul diferită de asta, dar, apucându-ne de cercetare, am căzut de acord să mergem pe o poveste de epocă, pe secolul XIX şi, pe parcurs, ne-a atras povestea asta, ce s-a întâmplat la noi cu romii. E o poveste care ne-a atras, despre care ne pasă, adică nu am ales un subiect care să dea bine. Ne-am dat seama că este o curiozitate personală şi ne-am regăsit amândoi în subiectul acesta şi, pe măsură ce am citit, am avut noi revelaţii despre ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru că, practic, vorbeam de sclavie. Subiectul acesta vorbeşte foarte mult şi despre noi, românii, pentru că, până la urmă, două dintre personajele principale nu sunt de etnie romă, ci şi povestea cred că a unei societăţi româneşti, a mentalităţilor noastre din epocă şi nu este doar despre romi. Cred că în filmul acesta găseşti toate lucrurile incorect politic, dar nu ne-am propus asta. Dar ne-am dat seama, la un moment dat, că există şi ideea, pe care o voia şi Radu să o puncteze atunci, era că în acea vreme oamenii reacţionau potrivit legii, ei nu aveau sentimentul că greşesc, pur şi simplu exista o presiune a societăţii. Constandin, zapciul, el respectă legea, chiar şi spune uneori asta. El este un om onest, merge după legile vremii. Numai că, judecându-l cu mintea de astăzi, poate să ţi se pară monstruos, dar ne permitem sau nu? E o întrebare pe care o lăsăm deschisă fiecăruia dintre cei care văd filmul.
- Fiind şi scriitor, aţi putea realiza şi o carte...
- Chiar râdeam cu Radu de asta, da, cred că aş putea să scriu o carte despre asta, dar, după ce ai făcut un film, un scenariu, el se construieşte într-un anumit fel. Ar trebui să scriu o altă poveste, nici nu ar avea sens să merg fix pe povestea asta decât pentru marketing, dar eu, ca scriitor, nu merg în direcţia aceasta. Cu siguranţă, sunt convins, văd că deja filmul are succes, are interes, dacă m-aş apuca să scriu o carte, să apară o carte a lui „Aferim!”, sunt convins că s-ar vinde mult mai bine decât toate celelalte cărţi ale mele, dar nu asta e rostul literaturii. Ar fi o chestie de piaţă, nicidecum ceea ce cred eu că ar trebui să înseamne literatura mea.
- Pentru că vorbeaţi de rostul literaturii, cum credeţi că ajunge o poveste mai bine la public, prin intermediul cărţii sau al filmului?
- Categoric prin intermediul filmului. Eu am prieteni vechi care mă consideră un scriitor genial, dar nu au deschis o carte de-a mea.
- Şi atunci de unde ştiu că sunteţi un scriitor genial?
- Mă citesc pe Facebook, pentru povestirile de pe Facebook, din ziare, dar o carte se citeşte mult mai greu. Am prieteni care nu citesc cărţi. Mult mai greu citeşti o carte, iar ca şanse de a juca la vârf, cum se întâmplă aici (la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, n.r.), acesta este nivelul maxim al cinematografiei. Nu ai nicio şansă. E blocajul limbii şi este un blocaj dacă te uiţi doar la subtitrări, pentru că publicul din străinătate va pierde foarte mult. Publicului din România îi va spune mult mai mult „Aferim!” decât publicului din străinătate. Pierde foarte mult la traducere. În cazul unei cărţi, este mult mai greu. Trebuie să ai traducător, trebuie să ai editură mare şi asta nu prea se întâmplă. Dar nu mă plâng, este o realitate, mi-o asum.
- Cum se îmbină cele două vocaţii, cea de scenarist şi cea de scriitor?
- Sunt unii care cred că am o personalitate schizofrenică. Fac prea mult, fac şi fotografie, dar eu fac acelaşi lucru. Încerc să spun poveşti, numai că sunt în limbaje diferite. Şi în fotografie şi în scenariu sunt limbaje total diferite, se lucrează diferit, filmul este o muncă de echipă, mie îmi place foarte mult, bucuria cea mai mare este aceea de a construi ceva în echipă, cred că este foarte important şi contează foarte mult precum regizorul, scenaristul, costumierul, oamenii de la locaţii, fiecare contează enorm pentru film. Şi cei de la contabilitate contează enorm. Ca scriitor, tu iei deciziile. Pe mine mă provoacă, dar, în general, eu sunt un povestaş şi spun poveşti. Cred că sunt tentat să scriu piese de teatru. (...) Mă gândesc de ani de zile, dar nu am avut timp.
- Şi ce aţi vrea să scrieţi?
- Mă provoacă. Am un prieten, Lucian Dan Teodorovici, care a făcut regie de teatru şi, prin intermediul lui, m-am apropiat mult mai mult de teatru decât eram înainte şi văzând limbajul, acolo e un alt limbaj, un limbaj diferit chiar şi de film, cu toate că par asemănătoare, şi este o provocare pentru mine să spun o poveste şi în limbajul respectiv, e ca şi cum ai învăţa mai multe limbi străine. (...) Cred că am vreo zece, dar problema este de timp şi de inspiraţie. Contează foarte mult chestiunea aceasta cu inspiraţia. Înainte de sărbători, când eram liber, chiar am început să scriu o piesă de teatru, dar apoi mi-a trecut inspiraţia. Am intrat în vâltoarea zilelor. Dacă mi-am propus ceva, la un moment dat, o voi face, problema este când, dar cu siguranţă o să o fac. Am avut tot felul de planuri, până şi planuri care ţin de partea organizatorică. Îmi aduc aminte cu Lucian Dan Teodorovici, cu Dan Lungu, discutam cu ani în urmă, pe la festivaluri din străinătate, de ce nu este posibil să facem un festival de gen şi în România. Şi până la urmă, am reuşit. Suntem la ediţia a treia, festivalul (FILIT - Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi, n.r.) este foarte fain, avem 300-400 de invitaţi, e o atmosferă foarte faină în Iaşi, am adus nume mari, laureaţi Nobel. Şi pe ăsta l-am făcut. Cu piesa de teatru e mai simplu.
- Vi s-a schimbat stilul de a scrie după ce aţi început să scrieţi scenarii?
- Mulţi chiar au spus că mi-a influenţat scrisul de scenaristică uitând că eu m-am apucat de scenariu după ce aveam două cărţi publicate, iar stilul meu era acelaşi, există un anumit tip de scris, considerat cinematografic, dar stilul acela îl găseşti şi la Cehov. Dacă te uiţi în ultimul meu roman, ai fi tentat să spui că este un scenariu, pentru că este la prezent. (...) Dacă citeşti povestirile lui Cehov, o să le găseşti fix scrise la prezent, cu indicaţii, acelea m-au influenţat mult mai mult decât partea de film. Eu eram atras de acest stil, de un anumit fel de a spune povestea. A fost o potriveală, în sensul că eu oricum eram atras de genul acesta, scriere mai minimalistă, în care nu insist foarte mult pe detalii, în care povestea vine din gesturi, din dialog, personajele apar din asta. „Lampa cu căciulă”, aşa am scris-o, era o poveste scrisă, mari schimbări nu am făcut când am trimis-o la un concurs HBO. Nu mi-am modificat eu stilul, s-a potrivit stilul meu de a vedea literatura cu stilul de a scrie scenarii.
- Documentarea pentru „Aferim!" a durat mult mai mult decât documentarea pentru o carte?
- Mult mai mult, mai ales că este problema aceasta de epocă. Nu am fost singuri. Au fost istorici, consultanţi, specialişti pe epocă, dar a fost o muncă enormă. Scheletul, mizele, tot ce spune Radu acum despre filosofia filmului sunt lucruri pe care le-am discutat înainte de a scrie un rând despre film. Lucrurile acelea chiar sunt gândite, nu sunt întâmplătoare. Întâi am scris o mică povestire, apoi am scris două pagini, apoi una de 20, apoi am împărţit pe scene.
- În cât timp aţi realizat scenariul?
- Prima parte, scheletul, dialogurile, tipologia personajelor, ce vrem noi de la filmul acesta, nu a durat foarte mult, cred că jumătate de an.
- De câte ori aţi revenit pe scenariu?
- S-a intervenit foarte des, zilnic schimbam. Dacă auzeam o expresie, îi spuneam lui Radu, schimbam personaje. Mă uitam printr-o carte şi am descoperit numele Ţinţiric şi am schimbat numele personajului. Radu găsea expresii. Ne adunasem cărţi şi fiecare spunea ce ar merge în film. Am fost şi la filmări, inclusiv pe platoul de filmare, se produc multe replici. Este o replică, la un moment dat, la care eu am ţinut foarte mult, în han, o înjurătură pe care am scos-o acolo. Radu spunea că simte nevoia să rupă ritmul acela filosofic şi putea să cadă în patetism, eu am propus replica respectivă dintr-un orgoliu de moldovean, am zis să fie şi ceva cu accent moldovenesc în tot filmul. Se întâmplă, sunt modificări care vin pe moment. (...) După ce ai stabilit structura şi filosofia unui film, lucrurile se schimbă în continuu.
- Este acea replică în film cu italienii care vorbesc mult, cu nemţii care fumează, cu „ovrei". Este luată dintr-o carte sau este o adaptare proprie?
- Ea adună toate clişeele care circulau în epocă despre romi, evrei şi despre restul lumii.
- Dar românii erau cei mai buni.
- Asta cred că este dintotdeauna la noi. Ne temeam să nu fie lungă (replica, n.r.), dar am văzut că este un monolog care prinde foarte bine şi Bindea o interpretează foarte bine. La un moment dat, noi ne temeam că e prea multă vorbăraie în film, dar ăsta e specificul lui, e bine, ne-am asumat chestia asta.
- Multe dintre replici sunt luate din scrierile vremii. A fost greu să le găsiţi locul în scenariu, să se potrivească cu personajul?
- La un moment dat, este o chestiune de experienţă. Dacă găseşti: „N-ai nici boi, n-ai nici vaci, numai viaţa dintre craci”, dacă ai găsit chestia asta, îi găseşti locul imediat, dacă vrei să o plasezi. Asta cred că este şi la Creangă, dar eu am găsit-o şi în folclorul românesc. Cred că am auzit-o şi în zona mea. De altfel, în film sunt foarte multe expresii din Moldova care sunt transferate acolo, pentru că noi nu ne-am propus să facem un film realist istoric, normal, păstrând cât mai multe detalii, aflând cât mai multe lucruri, dar până la urmă e o ficţiune cap-coadă. Ca parte de text, am luat puţine lucruri din documente, sunt foarte multe proverbe, zicători, dar în rest am inventat tot limbajul acela, dar căutând cu atenţie, când am ales un cuvânt arhaic, el este chiar de acolo.
- Spuneaţi că orice carte ce are în titlu cuvântul „dragoste", „iubire", se vinde mult mai bine. Credeţi că se aplică şi în cinematografie?
- Da, tocmai am auzit între producători o discuţie că e foarte bine că „Aferim!” este un „A film”. Începe cu A. Sunt tot felul de criterii care contează foarte mult pentru marketing, şi la carte, şi la film. Cred că pentru ei este un termen de specialitate. Este cu litera A şi în toate cataloagele este primul, noi nu ne-am gândit o secundă la regula asta, dar marketingul vine şi recuperează. (...) Eu cu Radu nu gândim în termenii aceştia de marketing, că asta se vinde, cum spuneam, şi subiectul poate să pară că filmul acesta este din categoria celor care fac cu ochiul. La un moment dat, noi ne-am îndrăgostit de subiectul acesta. Ne-a păsat foarte mult despre ce li se întâmplă romilor, e o chestie pe care o discutăm mai de mult. (...) Nu am pus pe planşetă: hai să facem aşa că ăsta prinde bine, luăm premii cu el. Pur şi simplu, ne-a păsat. Cred că, dacă la un moment dat începi să falsezi, se simte asta, iar la filmul acesta se dovedea că nu este un film făcut de dragul unui subiect, ci este o poveste la care Radu ţine foarte mult, eu ţin foarte mult.
Despre planurile sale viitoare, Florin Lăzărescu spune că vrea să scrie „un roman cât «Un veac de singurătate» despre România şi români”. „O poveste. Vreau să o iau de la începuturi, de la începuturi imemorabile, povestea unei comunităţi. Să o iau din trecut până la apariţia trenului, radioului, toate lucrurile acestea, fără să respect neapărat istoria. O carte despre români. (...) Mă atrage foarte mult, cred că de aceea iubesc şi România, pentru că suntem un neam de povestitori şi avem poveşti zilnice. Merg pe stradă şi văd câte un personaj care merită povestit. (...) Cred că o mai amân, pentru că vreau să fie ceva atipic, simt nevoia să scriu o carte cu mult mai multe planuri, o carte mai clasică.(...) Nu simt nevoia unei schimbări, pur şi simplu, eu, îmbătrânind, m-am schimbat şi îmi place. Vreau să construiesc lucruri mult mai ample”, explică Lăzărescu.
Fotografie de Mircea Struţeanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
