Este vorba de volumul al treilea din seria „Vrăjitor şi vrăjitoare”, serie tradusă în 19 ţări, bestseller în mai multe publicaţii, nominalizat la Nickelodeon Kids Choice Awars, 2011.
Eroii Whit şi Wisty Allgood au sacrificat totul pentru a conduce mişcarea de Rezistenţă împotriva nemilosului regim totalitar care le guvernează lumea.
Conducătorul suprem, Cel Care Este Unicul, a interzis tot ceea ce le este lor drag: cărţi, muzică, artă şi imaginaţie. Dar puterea tot mai mare a magiei celor doi fraţi nu a fost suficientă pentru a opri malefica demenţă a Unicului.
Wisty ştie că a venit în sfârşit momentul să îl înfrunte pe Unicul. Dar lupta şi focul ei nu fac decât să canalizeze şi mai multă putere în fiinţa lui deja invincibilă. Cum ar putea ea şi Whit să se pregătească pentru iminenta confruntare finală cu nemilosul ticălos care le-a distrus lumea – înainte ca el să devină cu adevărat atotputernic?
În această uluitoare parte a treia a seriei, miza nu a fost nicicând mai mare – iar consecinţele vor schimba totul.
James Patterson este unul dintre cei mai îndrăgiţi romancieri americani, cu peste 275 de milioane de exemplare vândute în 40 de limbi, ceea ce îl situează în topul celor mai bine vânduţi autori din toate timpurile. Scriitor extrem de prolific, Patterson a publicat de-a lungul carierei sale peste 80 de titluri, destinate atât publicului adult, cât şi copiilor şi tinerilor, toate bătând recordurile în materie de popularitate. Printre seriile cele mai cunoscute se numără: Maximum Ride, Vrăjitor & vrăjitoare, Generala, precum şi Alex Cross, Women’s Murder Club, Michael Bennett, Private. Multe dintre scrierile sale, thrillere, poveşti de dragoste sau romane pentru tineri, au devenit scenarii de seriale TV sau filme. Patterson a fost ales de cititorii din toată America Autorul Anului 2010 la Children’s Choice Book Awards.
Jill Dembowski a studiat literatura şi scrierea creativă la Universitatea din Michigan. În prezent locuieşte în New York.
*
* *
VREŢI UN BASM, NU-I AŞA? Ei, bine, nu prea cred că pot să vă ofer aşa ceva.
Veţi găsi aici aventură, asta e sigur. Şi magie şi crimă şi intrigă. Şi un om mai netrebnic, mai lipsit de scrupule decât toţi monştrii sau nebunii care vă pândeau în cele mai sinistre coşmaruri ale copilăriei voastre.
Însă nu veţi găsi eroi. Nu-mi pot asuma acest rol pentru voi – mai ales acum, după tot ce s-a întâmplat.
Iată cum s-au petrecut lucrurile: Exista un mare orator, deştept şi charismatic. Oamenii veneau puhoi din toate colţurile Lumii de Sus, hipnotizaţi de promisiunile lui. Nu degeaba i se spunea Cel Care Este Unicul: era cel care avea să schimbe lumea. Abia când le – a luat totul, şi-au dat oamenii seama ce-au pierdut.
La început ne-am văzut cărţile arzând, prin spiralele de fum cenuşiu care ne înecau protestele. Apoi au dispărut obiectele de artă şi muzica, urmate curând de tot ce mai rămăsese din libertăţile noastre. Bannere roşii se lăbărţau pe clădirile cele mai înalte şi o ploaie de cenuşă cădea peste noi împreună cu bombele. Închisorile erau înţesate de copii care, odată eliberaţi, încetau să mai fie nişte simpli puştani, devenind războinici cu ochii goi, şcoliţi să tortureze.
Totul era pentru binele superior, susţinea Unicul. „Noul Ordin”, aşa îl numea.
Profeţiile vorbesc despre doi oameni care au să schimbe cursul acestei istorii. O fată şi un băiat, o vrăjitoare şi un vrăjitor. Sora mea şi cu mine, Wisty şi Whit Allgood. Am fost la fel de surprinşi de asta ca toată lumea. Chiar îngroziţi, aş spune.
Am încercat să fim eroii voştri, am încercat să ne ridicăm la înălţimea acestui destin. Cu puterile noastre proaspăt descoperite, am adus speranţă. Ne-am alăturat mişcării de rezistenţă şi ne-am infiltrat în închisori. Am protestat împotriva Noului Ordin şi am pledat pentru pace.
Însă, după ultimul bombardament, sora mea şi toţi aliaţii noştri, luptători pentru libertate, au fost risipiţi ca pleava în vânt. Întreaga Rezistenţă a fost zdrobită. Până şi părinţii noştri au dispărut într-un nor de fum. Ţipetele lor îmi răsună şi acum în urechi.
Aşadar, nu mai aveam pe nimeni. Credeam că nu-mi mai rămăsese nimic de oferit, până când asupra noastră s-a abătut molima. Era ultima mea şansă de a mă face folositor. Am intrat în case care miroseau a moarte şi musteau de boală.
Am dus copii însângeraţi în spitale şi adăposturi. Şi, într – unul dintre acele spitale, am găsit-o pe sora mea, lucrând ca infirmieră. Ajutând, aşa cum ajutasem şi eu. Sperând la un viitor mai bun, aşa cum sperasem şi eu.
Dar apoi boala a ajuns-o şi pe Wisty.
Acum, ochii Celui Care Este Unicul, ageri şi cruzi, mă fixează batjocoritori de pe panourile de afişaj. Crezusem că –l putem înfrunta. Crezusem că-l putem înfrânge. Presupun că m-am înşelat. Vedeţi voi, fără noi doi, Wisty şi cu mine, nu există istorie, nu există viitor, nu există speranţă.
Iar Wisty e pe moarte.
Prin urmare, aşa stau lucrurile. Acesta e sfârşitul. Nu e o poveste cu zâne şi nici că poate fi vorba despre „fericiţi până la adânci bătrâneţi”.
Lumea noastră nu se sfârşeşte când închideţi cartea.
Lumea noastră este reală. Prea reală. Răsună de ţipetele copiilor în întuneric şi de bubuitul cizmelor soldăţeşti pe străzi. Miroase a canale şi a boală şi a înfrângere. Apasă greu, ca povara trupului surorii mele zvârcolindu-mi-se în braţe.
Are gust de sânge.
SĂRBĂTOAREA SÂNGELUI
CARTEA ÎNTÂI
Capitolul 1
Whit
SIMT CĂ-MI EXPLODEAZĂ plămânii. Dacă moare ea, mor şi eu.
Ne avântăm pe străzile înguste şi umede ale capitalei, gonind să ne salvăm de forţele de poliţie ale Noului Ordin şi de lupii lor dresaţi. Călcâiele îmi ard, umerii mă dor şi mintea mi-e paralizată după toate cele întâmplate.
Nu mai există libertate. Nu mai există nicio şansă de scăpare.
Mă împleticesc prin această lume străină, oribilă, pe care am moştenit-o, lăsând în urma mea o masă de oameni bolnavi, care tremură nu doar de frig. Un bărbat se prăbuşeşte la picioarele mele. Trebuie să-mi smulg mâna din strânsoarea unei femei cu un prunc în braţe, care arată spre mine, ţipând:
– Unicul a judecat! Te-a judecat!
Apoi văd sânge. Mame care îşi scarpină pustulele deschise şi copii care tuşesc în cârpe, înroşindu-le. Jumătate din săracii acestui oraş mor de Pesta Sanguină.
Şi printre ei, sora mea.
Wisty e chiar mai palidă decât de obicei. Trupul ei firav atârnă încovoiat peste spatele meu, braţele ei subţiri sunt încolăcite pe după gâtul meu. E în agonie. Răsuflă greu. Bolbo roseşte ceva despre mama şi tata şi asta îmi sfâşie inima.
Strada pulsează de valuri de cetăţeni cu ochi pustii, grăbiţi să ajungă la serviciu. Un individ în costum mă împinge spre marginea trotuarului, în timp ce un bătrân, care pare să mă recunoască, bălmăjeşte ceva despre „magia neagră” şi mă scuipă în obraz. Tuturor le-au fost spălate creierele ori schin giuite trupurile, ca să se conformeze. Aud ţipetele oamenilor maltrataţi în timp ce bătăuşii îi ciomăgesc, doar la o stradă distanţă.
Se apropie.
Îmi imaginez lupii smucind de lanţuri, trăgându-i după ei pe urmăritorii noştri, în timp ce o spumă albă le acoperă colţii ciobiţi. Cu părul rărit şi trupurile putrede, sunt câinii de pază ai Satanei, în carne şi oase. Ceva îmi spune că dacă – sau când – forţele de poliţie ale Noului Ordin ne vor prinde, fiarele alea n-o să aibă cruţare.
Trebuie să găsim o uşă deschisă sau o prăvălie în care să ne strecurăm, dar nu pot vedea decât bannerele impunătoare ale propagandei, de un roşu ţipător, care acoperă fiecare clădire. Suntem literalmente înconjuraţi de Noul Ordin.
Acum au ajuns chiar în spatele nostru. Poliţaiul din fruntea grupului e un mic fanatic cu alură de copoi. Are faţa roşie ca sfecla, sub o caschetă ce poartă însemnele N.O. Îmi strigă numele, agitând un baston de metal care promite o senzaţie grozavă dacă mi-ar izbi fluierele picioarelor.
Sau craniul.
Nu. N-am să sfârşesc aşa. Noi avem puterea. Mă gândesc la mama şi la tata, la feţele lor pe când fumul se înălţa să le învăluie. Îi vom răzbuna. Simt un val de revoltă şi versurile unei poezii interzise îmi bubuie în cap, în ritm cu cizmele soldaţilor: „Ca leii smulşi din adormire, O invincibilă oştire.”
Îmi aplec capul, o salt pe Wisty pe umăr şi mă avânt prin gloata măcinată de boală. N-am să renunţ.
„Cu miile vă ridicaţi,
Lanţul robiei scuturaţi.”
Mă smulg din mulţime, văzând o deschidere la capătul străzii.
„Ca roua zorilor de zi…
Ei sunt câţiva, voi sunteţi mii.”
Eram mulţi, în perioada de glorie a Rezistenţei. Feţele lor mi se perindă prin faţa ochilor: Janine, Emmet, Sasha, Jamilla.
Şi Margo. Biata Margo. Ne-am pierdut prietenii de mult.
Am mai rămas doar eu.
Mă năpustesc într-o piaţă imensă, care se deschide la capătul străzii. Un grup de oameni se adună, rotindu-şi privirile în aşteptare. Apoi o duzină de ecrane HD, înalte de cincisprezece metri, se aprind în jurul nostru, difuzând ultimul buletin de ştiri al Noului Ordin. Acum, când atenţia tuturor e îndreptată spre ele, e momentul perfect să găsesc o cale de scăpare din această capcană. Dar nu pot să-mi desprind ochii de la ştirea care rulează acum.
Este o reluare a filmului execuţiei publice a părinţilor mei.
Mă cuprinde ameţeala, în timp ce mama şi tata privesc în jos, multiplicaţi, de la înălţimea ecranelor, încercând să fie curajoşi în faţa mulţimii ostile. Şi, privind pentru a doua oară cum fiinţele care-mi sunt cele mai dragi pe lume dispar în fum, aud bălmăjelile isterice, delirante, ale lui Wisty.
– Nu! Se zbate în braţele mele, cu mâinile întinse spre ei, întocmai ca în ziua aceea. Ajută-i, Whit! ţipă sora mea.
Trebuie să-i ajutăm!
Crede că urmăreşte în direct execuţia părinţilor noştri.
Înainte să apuc s-o liniştesc, începe să tuşească şi ceva ud şi fierbinte mi se prelinge pe ceafă şi pe umeri. Mă forţez să nu vomit, dar cel mai îngrozitor lucru e că lichidul care curge pe spatele meu e plin de sânge.
Sora mea nu mai are mult.
Capitolul 2
Whit
TREBUIE S-O DUC PE WISTY într-un loc sigur. Acum! Se pare că i-am lăsat pe porcii de ciomăgari în spatele mulţimii, preţ de câteva secunde preţioase. Mă învârt ca un titirez, căutând o ieşire… atât de repede încât aproape că dau nas în nas cu mine însumi. Mă clatin, păşind în spate, cu fiori pe şira spinării.
Şi atunci le văd.
O sută de afişe. Sau o mie. Pe fiecare stâlp. Pe fiecare fereastră. Wisty şi cu mine.
WISTERIA ROSE ALLGOOD şi WHITFORD P. ALLGOOD.
VRĂJITOARE ŞI VRĂJITOR.
CRIMINALI EXTREM DE PERICULOŞI.
CĂUTAŢI VII.
SE ACCEPTĂ ŞI APROAPE MORŢI.
Mă răsucesc din nou, gâfâind. Simt ochi asupra mea de pretutindeni. O femeie îmi rânjeşte cu gura-i ştirbă. Doi bărbaţi în costum coboară în goană scările albe de marmură ale clădirii Capitoliului, arătând spre noi cu ţigările de foi. O fetiţă care stă la o parte mă sfredeleşte cu ochii ei mari şi cenuşii. Ştie.
Ştiu cu toţii.
Ca la un semn, poliţiştii năvălesc prin intrarea în piaţă, mişcându-şi iute capetele dintr-o parte în alta, ca să ne repereze. Şi apoi, desprinşi parcă dintr-un film de groază, lupii zombi încep să urle.
Zăresc în josul unei străzi lăturalnice o clădire mică de piatră, parţial distrusă de bombe. Pare promiţătoare. Sau, cel puţin, mai promiţătoare decât fălcile potăilor trezite din morţi. Mă furişez către ea cât mai discret cu putinţă şi mă strecor pe o uşă lăturalnică.
Mă întâmpină un portret gargantuesc al Celui Care Este Unicul, cu capul pleşuv şi ochii pătrunzători, realizaţi în Tehnicolor, iar o inscripţie mă îndeamnă de pe perete:
MĂRTURISEŞTE-ŢI PĂCATELE ÎN FAŢA NOULUI ORDIN ŞI VEI FI CRUŢAT.
UNICUL ŞTIE DEJA TOTUL. Pe jos se află tuburi de cartuşe.
Nu-i semn bun… deloc.
Dar nu e nimeni aici. Suntem în siguranţă – deocamdată.
Umerii şi şalele îmi urlă de durere, aşa că, în cele din urmă, o aşez pe sora mea cu grijă pe podea. Arată ca o nălucă. O iau pe genunchi.
– Haide, Wisty, o rog, ştergându-i faţa cu cămaşa mea.
Nu mă părăsi.
Păru-i roşu e îmbibat de sudoare, dar tremură de-i clănţăne dinţii. Îi iau mâna lipicioasă într-a mea, şoptesc vorbele câtorva dintre infailibilele mele vrăji tămăduitoare şi adaug în această compoziţie fiecare picătură de speranţă pe care o am.
Numai că… nimic nu funcţionează.
Cum e posibil să-mi fi secat puterile cu totul? Sunt vrăjitor, dar nu sunt capabil să-mi salvez propria soră. E cea mai bună prietenă a mea, dintotdeauna. Nu pot să stau cu mâinile-n sân, privind cum i se sting puterile, cum îi ies ochii din orbite sub năvala sângelui, cum îşi tot pierde cunoştinţa, până când lumea se va întuneca definitiv pentru ea. Refuz să-i mai las să moară sub ochii mei pe cei pe care-i iubesc cel mai mult.
Am făcut asta deja.
De două ori.
Mă înfior, gândindu-mă la mama şi la tata. O, de m-ar fi învăţat mai multe despre cum să-mi folosesc puterile, înainte de a…
Nu-mi pot duce gândul până la capăt.
Nu e doar o problemă cu puterile mele. Sunt sigur de asta.
E ceva în aerul de-aici, din capitală – de parcă Unicul l-ar fi otrăvit sau aşa ceva – şi asta îi transformă pe partizanii Noului Ordin în marionete fără creier, bune doar să dea din cap, iar pe săraci – potenţiali disidenţi – în victime ale Pestei Sanguine, zvârcolindu-se şi gemând de durere.
Nu sunt mulţi cei care supravieţuiesc.
– De ce a trebuit te duci voluntară în spitalul ăla nenorocit, Wisty, şi să te îmbolnăveşti? îi ţip-şoptesc, printre lacrimi de furie. Am văzut de ce e în stare Unicul. Dacă el vrea ca fiecare om cu mintea liberă din ghetou să se îmbolnăvească, nici toate vrăjile tămăduitoare nu te pot feri!
Am nevoie de sora mea, atotştiutoarea care mă calcă adesea pe nervi, lidera rebelilor, cea mai mare ameninţare a Noului Ordin, muziciană surprinzător de grozavă, extraordinară vrăjitoare… Nu mă pot descurca singur. Ba nu: nu mă pot descurca fără ea. Era singura care mi-a mai rămas pe lume.
Mi se opreşte răsuflarea. Am început să mă gândesc deja la Wisty la timpul trecut.
Am senzaţia că totul explodează în mine. Izbesc cu pumnul în portretul Unicului, dar parcă ar fi din metal şi mâna îmi zvâcneşte de durere.
– N-aş face asta în locul tău, aud o voce din spate.
Mă răsucesc pe călcâie şi văd un tânăr soldat, îmbrăcat, parcă, în uniforma prea mare moştenită de la taică-său, îndreptând arma spre mine, din pragul uşii.
Îmi vine să râd. Ăsta e nătărăul care o să ne aresteze?
– Mda, m-am cam prins deja, mersi, îi răspund, strângându-mi la piept mâna rănită.
Arunc o privire în spatele lui. Nu pare să-l însoţească nimeni.
– În numele Noului Ordin şi al Celui Care Este Unicul – soldatul ridică privirea cu veneraţie spre portret – te somez să renunţi la puterea ta şi să ne-o predai pe Cea Care Are Darul.
Se referă la Wisty. Unicul vrea puterea focului ei. Fac câţiva paşi către sora mea, s-o apăr. Ţeava puştii mă urmăreşte, ţintind direct între ochii mei.
Fragment dinFocul(volumul 3 din seria Vrăjitor şi vrăjitoare) de James Patterson şiJill Dembowski, în curs de apariţie la editura Leda, colecţia Fantasy. Traducere din limba engelză de Laura Bocancios
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
