In vremea domnitorului Carol
Expectativa "cuzista" a lui Szathmari a durat cat perioada de interregn, adica trei luni. Desi scurta, nu a trecut neobservata. Comenzile au fost directionate catre Duschek, devenit, neoficial, fotograful Partidei Nationale, autoarea revolutiei pasoptiste, a unirii din 1862, a reformelor din anii 1859-1866, a intronarii si detronarii lui Cuza, a aducerii pe Tronul tarii a "printului strain" dorit de reprezentantii moldo-valahi la 1858, in persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen si a primei Constitutii, care a certificat numele de Romania dat fostelor Principate Unite.
Iesirea din aceasta situatie delicata l-a adus pe Szathmari in preajma lui Carol I inca din vara lui 1866, cand printul inaugureaza lungile calatorii prin tara pentru a-i cunoaste locuitorii, resursele si frumusetile. Trei veri batute pe muchie Szathmari l-a insotit ca ghid si ca fotograf, rezultatul acestor functii de circumstanta concretizandu-se in descoperirea Vaii Pelesului si prin intocmirea "din ordinul I.S.", in anul 1870, a unui album selectiv intitulat ROMANIA. Intuitia nu-l inselase: va fi numit si de Carol "pictor si photograf al I.S. Domnitorului", titlu ce va fi scris chiar pe coperta acestui nou album. Reapareau obiective dragi din Bucuresti precum biserica si Turnul Coltei, manastirea Antim, Mitropolia.
Recastigarea pozitiei pierdute a depins si de aducerea prietenului Preziosi de la Constantinopol in 1868 si in 1869, acuarelele acestuia - pe alocuri dubluri ale fotografiilor din albumul ROMANIA - placandu-i nespus lui Carol I. Sunt ani plini de satisfactii artistice si materiale. Szathmari va reusi sa cumpere o casa in centrul Capitalei, pe strada Ienei, unde isi va expune o impresionanta colectie de arta si isi va amenaja un atelier fotografic cu 20 de angajati, cel mai mare de-atunci si pana in prezent, condus de Teodorovici si Ihalski.
Pe cat de fast a fost pentru Szathmari inceputul domniei lui Carol de Hohenzollern, pe atat de sinuos in succese s-a dovedit a fi pentru cumnatul Duschek. Autor al unor fotomontaje cu valoare exclusiv documentara, ce ii reprezentau fie pe militarii "conjurati", fie pe membrii Locotenentei Domnesti si ai guvernului acesteia, Duschek cocheta la vedere cu oportunismul, beneficiile rasfrangandu-se asupra dotarilor atelierului sau din casa Slatineanu, cu intrarea pe Strada Noua numita mai tarziu Edgar Quinet, care, insa, au avut de suferit de pe urma intamplarilor din 10 martie 1871.
Cum bine se cunoaste, consulul Germaniei, Josef Maria von Radovitz, a dat atunci in Sala Slatineanu un banchet in cinstea zilei de nastere a imparatului Wilhelm I de Hohenzollern. Seara, la ora 20, o mare multime de mahalagii si de studenti a atacat cu pietre casa si localul Slatineanu, strigand slogane profranceze, republicane si antigermane. Organizata ca in iunie 1848, multimea fusese fara dubiu pregatita de Ion C. Bratianu si de C. A. Rosetti, nemultumiti de independenta afisata de la un timp de Carol I, care li se parea ca merge pe urmele lui Cuza. Dupa avertismentul cu "republica de la Ploiesti", ii urmase altul si mai semnificativ: declararea zilei de 11 februarie drept "zi sfanta a libertatii"! Cu mare greutate Carol a fost oprit sa nu abdice dupa evenimentele petrecute la Sala Slatineanu, percepand insa si avertismentul creatorilor Romaniei Moderne.
La randul sau, Duschek a trebuit sa-si caute un alt loc pentru amenajarea atelierului. I-a sarit in ajutor Ioan Oteteleseanu, care i-a inchiriat o pravalie in casa sa de pe Podul Mogosoaiei. Spatiul era redus, impropriu unui atelier fotografic, mai cu seama unui atelier dedicat protipendadei. Curand s-a ivit ocazia cumpararii unui spatiu adecvat pretentiilor lui in casa paharnicului Barbu Slatineanu, de pe Podul Mogosoaiei, colt cu inca o Strada Noua, viitoarea strada Franklin. Atelierul se situa exact peste drum de noua Gradina a Episcopiei si la vreo 20 m de Palat, inconjurat fiind de casele celor mai avuti si influenti locuitori ai Capitalei. In cursul aceluiasi an 1872, atelierul va fi completat cu inca doua incaperi, "pentru espozitiune". Spre deosebire de Szathmari, care isi expunea lucrarile in vitrina si, uneori, de-a lungul zidului, el a recurs la forma civilizata, as spune pretioasa, a expunerii in sala, imprumutata de la artistii plastici. O remarca: Franz Duschek nu provenea, ca marea majoritate a fotografilor de atunci, din domeniul picturii academice, a fost de la bun inceput - doar - fotograf! Drept urmare, in 1867, cand, la recomandarea lui Constantin Kretzulescu, a obtinut din partea lui Carol I titlul de fotograf al Curtii "de S.A. Le Prince Regnant", nu-l obtinuse si pe cel de pictor, precum Szathmari. Observatia este necesara pentru a inlatura unele confuzii regretabile care persista in "lucrarile de specialitate".
Revenind la activitatea lui Duschek, in primul rand la calitatea de fotograf al Bucurestilor, trebuie spus ca un rol esential in desteptarea atractiei pentru oras l-au avut expozitia si concursul pentru construirea Casei de Depuneri si Consemnatiuni gazduite in mai-iunie 1874 in cele doua incaperi adiacente atelierului inchiriate de el. Proiectele arhitectilor Kuchnowsky si Gottereau, analizele pertinente ale lui Alexandru Orascu si Mihai Capatineanu i-au relevat noi unghiuri de fotografiere si i-au alimentat gustul pentru detaliu. Sporadicele imagini de pana atunci, luate mai mult in respectul comenzii, au facut loc chiar din acel an unor "vedute in stil Duschek", inconfundabile. Fara sa agreeze "panoramicul" cultivat de Szathmari pentru ca nu-i permitea aportul personal, el s-a orientat catre o imagine inrudita cu secventa de film, dificil de obtinut cu mijloacele tehnice inca rudimentare din vremea sa. Din pacate numarul lor este redus, aproximativ o duzina. Cauza? Duschek se imbolnavise de "oftica" si nu putea sa transporte uriasul aparat de fotografiat si cutiile cu clisee de sticla.
Il ajuta, cand avea timp, Andreas D. Reiser (activ intre anii 1867-1882), si el fotograf, casatorit cu sora lui Duschek si care, venit de la Giurgiu, reusise cu ajutorul cumnatului lui sa-si amenajeze un atelier in casa Oteteleseanu. "Mana de ajutor" este motivul pentru care il va insoti pe Duschek, detasat pe langa Inaltul Stat Major al armatei tariste, in razboiul din 1877. De la Reiser s-a pastrat un panoramic al Bucurestilor vazuti de pe Dealul Spirii, interesant ca document iconografic.
Net superior acestuia, un fost asociat, Moritz Benedict Baer (1810-1887) a lasat fotografii de o calitate deosebita: portrete si vederi din Bucuresti. Cele 26 de vedute bucurestene se evidentiaza prin unghiurile de fotografiere alese si prin calitatea intrinseca a materialelor utilizate, care a contribuit la o foarte buna stare de conservare. De profesie pictor academic, Baer a cautat sa obtina fotografii cat mai clare, cu o tenta argintie calda, depasind cu mult in acest domeniu limitele artei sale de baza. De altfel, este putin probabil ca sa fi putut sa-si intretina numeroasa familie (a avut noua copii!) din vanzarea unor picturi depasite stilistic si a unor fotografii prea indraznete pentru gustul epocii. Putini bucuresteni au trecut pragul atelierului sau din Pasajul Roman, proba numarul regretabil de mic al fotografiilor executate de el. Mereu amenintat de faliment, a fost nevoit sa caute diferite mijloace de subzistenta, cel mai adesea optand pentru comertul cu materiale de papetarie si pentru lithografie, stabilimentul lithografic mostenit de la Andreas Bieltz, socrul sau, bucurandu-se de notorietate printre artistii bucuresteni.
Un fotograf cel putin interesant a fost Jean Marie (activ intre anii 1866-1878), pictor de profesie, autorul unor portrete expresive, poate si datorita calitatii cartoanelor si chimicalelor folosite. Avea atelierul cu firma "Photographie Parisienne", pe strada Stirbey Voda, intre biserica Sf. Ionica si primul atelier fotografic al vienezilor Zipser si Fritz de langa "intrarea de jos" a Pasajului Roman. In cautarea unui vad mai bun, s-a mutat pe la inceputul anului 1872 in casa lui Manolache Lahovary de pe Podul Mogosoaiei, in vecinatatea lui Duschek, unde a deschis un nou atelier cu o firma noua, romanizata: "Fotografia Italiana". O alegere fatala, caci nu a rezistat concurentei ilustrului vecin decat pana in preajma razboiului de la 1877.
Inferiori acestuia, Otto si, ceva mai tarziu, Jean Bielig au realizat fotografii slab conturate, cu o culoare dominanta galbuie, asemanatoare copiilor realizate in epoca. In jungla concurentei, care incepuse deja sa faca victime, cei doi Bielig s-au vazut nevoiti sa paraseasca Bucurestii si sa-si caute norocul pe meleaguri moldave, in Galati si in Botosani.
In cel de al saptelea deceniu al acestui secol de reanimare a romanilor, sistemul cvasi liberal postunionist dadea primele roade si evolutia, cu precadere a paturii mijlocii, incepuse sa se manifeste "in salturi". Prestigiul casei de Hohenzollern se rasfrangea asupra relatiilor internationale ale tarii, conferind incredere investitorilor romani si straini, de aici rezultand un avant economic la care doar cei mai optimisti pasoptisti cutezasera sa viseze. Romania devenea o tot mai tentanta "tara de emigratie", cum remarca Gheorghe Costaforu, un Eldorado de la Portile europene ale Orientului. Foarte putini isi mai aminteau de suzeranitatea otomana, care, de la urcarea lui Carol I pe tron, devenise formala, Sultanul necutezand sa ridice vreo pretentie ori sa aiba o cat de neinsemnata obiectie in vreo problema care-i atingea demnitatea de suzeran ca sa nu-l supere pe imparatul de la Berlin.
Acestea sunt circumstantele participarii cu pavilion propriu la Expozitia Universala de la Viena din 1873, o participare incununata de succes. Szathmari, de exemplu, a obtinut o mentiune speciala din partea juriului pentru fotografii ale garilor din Principat si o medalie de merit pentru suita de fotografii reprezentand costume nationale romanesti! Concomitent cu avantul economic, ca o ilustrare a acestuia, Bucurestii se primeneau necontenit, insa nu ca o mare capitala europeana, ci ca un oras provincial: bulevardele si palatele lipseau, strazile labirintice excelau prin proasta intretinere, iar Dambovita neamenajata, oferea o priveliste salbateca, improprie unei cetati de scaun cu pretentii de integrare in clubul exclusivist al capitalelor civilizate. De ce sa n-o spunem? Generatia pasoptista incepuse sa viseze la Neatarnare, la Regat si chiar la Marea Unire... Un Hohenzollern pe Tron era un panaceu care prefacea visele in realitate.
Dupa ce Mazar Pasa daduse ordinul de coagulare a celor cu vederi liberale intr-un partid si, mai cu seama, dupa aducerea lor la putere in mareata zi de 27 aprilie 1876, punctul de pornire al lungii si atat de fastei guvernari liberale, "imposibilul" devenise un cuvant interzis. Optimismul aproape irational al acestei grupari a dominat cu autoritate dezbaterea publica a intrarii Romaniei in razboiul pe care tarul Alexandru al II-lea il pregatea impotriva Imperiului Otoman. Desi - contabilizand precedentele - toata lumea cazuse de acord ca rusii vor cauta sa profite de situatie si sa integreze tara in marele lor imperiu, liberalii au crezut cu tarie in "sansa romaneasca", invocata de Rosetti, in postura de mare pontif al viitorului national, in paginile ziarului Romanul. Fara a se renunta nici un moment la suspiciuni, angajarea in razboi alaturi de rusi a fost totala si, multumita imprejurarilor, a beneficiat si de participarea efectiva a Domnitorului, care, coroborata cu forta familiei de Hohenzollern, se va dovedi mai puternica decat tratatul romano-rus.
Cum se cunoaste, tarul a vrut sa inglobeze Romania in Imperiul Rus, dar a trebuit sa renunte la acest proiect in urma amenintarilor lui Carol I si ale Imparatului Wilhelm I cu razboiul. Ce soarta ar fi avut Romania cu Alexandru Ioan Cuza pe Tron intr-un asemenea moment? Astazi am fi vorbit ruseste. Inlocuirea unui print pamantean cu unul dintr-o falnica familie ex-romaneasca, dar si ex-ruseasca, probeaza maturitatea politica, in perspectiva, a marilor pasoptisti.
Razboiul pentru inlaturarea suzeranitatii Sultanului otoman i-a adus pe campul de lupta si pe fotografii bucuresteni Carol Popp de Szathmari, Franz Duschek si Andreas D. Reiser, acesta din urma ca insotitor al lui Duschek. Nu au mers impreuna. Szathmari a activat in cadrul Serviciului Sanitar al Armatei, asadar sub comanda lui Carol Davilla, iar Duschek pe langa tar, in zona pozitiilor ocupate de armata rusa. Este de la sine inteles ca aceste detasari nu le-au limitat libertatea de miscare. Szathmari, in ciuda varstei de 65 de ani, a putut fi vazut si la nord si la sud de Dunare, unde auzea ca se desfasoara o lupta sau ca sa imortalizeze efectul bombardamentelor otomane, alimentand cu imagini inedite paginile ziarului Razboiul ori ale publicatiilor ilustrate occidentale. Duschek, tot mai slabit de tuberculoza, s-a multumit sa fotografieze taberele rusa si romana, soldatii in transee, localitatile cucerite. Cu toate ca scopul fotografierii razboiului era unul strict documentar, multe dintre fotografii emotioneaza si astazi, translatand usor in zona fotografiei artistice. Pionierul fotografiei de razboi Carol Szathmari nu s-a multumit cu limitele documentarului si a ridicat, inca o data, standardul acestuia. La fel a procedat si Duschek, aflat pentru prima oara in postura de fotoreporter de razboi. Traiau din plin o experienta de viata, dar si una artistica. In orice caz, nu aveau ce sa regrete.
Daca la plecare lasasera in urma un Bucuresti ingandurat si vasal - fie si formal -, la intoarcere au descoperit o capitala exuberanta si independenta, aflata in pragul unei modernizari radicale, modernizare conditionata - se pare - de finalizarea pasului urmator: proclamarea Regatului. Doar trei ani ii desparteau de acest eveniment crucial in destinul Romaniei, care pe drept cuvant se va putea intitula Romania Libera. La vedere, conform principiului care i-a calauzit pe creatorii acestui stat, nu se intampla mai nimic. In Camera se dezbatea furtunos si nu de putine ori injurios, taberele politice parand ca refuza orice conciliere. Marile Puteri continuau sa faca presiuni intr-o problema sau alta. Numai presa mai amintea pe ici, pe colo de unele deziderate de interes national nerealizate, dar parea ca discuta in van.
Deodata, cand nimeni nu se astepta, in 14/26 martie 1881 s-a decis Proclamarea Regatului. Au urmat firesti tatonari diplomatice pentru sondarea opiniei Marilor Puteri, pornindu-se de la acest fapt implinit. Nu era decat un act de buna-cuviinta.
Pe romani ii interesa exclusiv data incoronarii. Iar aceasta nu putea fi decat 10/22 mai 1881, data ce simboliza indeplinirea dorintei Adunarilor ad hoc moldo-valahe: aducerea Printului strain si fondarea unei Dinastii care, la adapostul prestigiului ei, sa faca din noul stat roman o putere europeana. Era si data intrarii oficiale in razboiul pentru obtinerea Neatarnarii si a instituirii primei decoratii romanesti: Steaua Romaniei. Ei bine, pentru imortalizarea marelui eveniment, a fost aleasa o echipa formata din fotografii cei mai apreciati: Carol Pop de Szathmari, Franz Duschek-tatal si Andreas D. Reiser.
Din nefericire, conditiile atmosferice nu au fost prielnice, calitatea fotografiilor obtinute fiind jenanta. Desi nu aveau ce sa-si impute, Szathmari a renuntat la fotografie, boala de plamani a lui Duschek s-a accentuat, iar in atelierul lui Reiser nu a mai calcat picior de om. Tot prestigiul lor se dusese pe "apa sambetei", unele voci nationaliste acuzandu-i deschis de "rea-intentie, fiind straini"...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
