• Leu / EUR4.7432
  • Leu / GBP5.3799
  • Leu / USD4.2921
Ziarul de Duminică

Fotografiile lui Iosif Berman, oglinda României interbelice/ de Emanuel Bădescu

Autor: Emanuel Badescu

10 aug 2012 1267


Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei deţine câteva mii de fotografii din epoca domniei regelui Carol al II-lea. Un sfert din această "cantitate" oglindeşte activitatea profesorului Dimitrie Gusti, restul relevând evenimentele la care a participat Regele: manifestaţii de 10 mai, de 8 iunie, cercetăşeşti, strejăreşti sau militare, inaugurări de edificii şi de monumente, partide de vânătoare, vizitarea unor expoziţii şi aşa mai departe.

Sunt fotografii în alb-negru, câteva din arhiva Gusti fiind cu tentă sepia, clare, oscilând adesea între document şi artă. Pe verso, majoritatea conţin o ştampilă rotundă, cochetă, cu numele fotografului în interior: Iosif Berman (Burdujeni, 17 ianuarie 1892 - Bucureşti, 17 septembrie 1941). Pentru cine e familiarizat cu presa ilustrată interbelică este un nume extrem de des întâlnit, mai cu seamă în paginile revistelor patronate de "Adevărul" şi "Dimineaţa": "Realitatea Ilustrată" şi "România Ilustrată". Şi nu numai acolo. I-am întâlnit numele, din întâmplare, chiar şi în "New York Times"! A fost un om extrem de activ, care a lăsat o operă uriaşă, ce merită să fie adunată în lucrări de specialitate. Îndrăznesc să afirm că un catalog antologic ar releva un artist cu nimic mai prejos decât Brassai sau Nicolae Ionescu, colegul său de redacţie. Din această perspectivă, absenţa unui asemenea catalog este frustrantă. Privind cu ochii minţii fotografiile lui Berman din presă şi din colecţia Cabinetului de Stampe, văd întreg spectrul social, politic şi economic al unei epoci lăsate parcă prea mult la bunul plac a teoreticienilor. Documentul fotografic are, faţă de orice alt tip de document, avantajul imortalizării realităţii fără intervenţia subiectivismului uman selectiv şi fragmentar. O spun în cunoştinţă de cauză.

Ca fotoreporter, Berman a pătruns în inima mahalalelor, surprinzând "la lucru" o lume aparte, ruptă de acea realitate "a Centrului" de care guvernul, oricare va fi fost el, se îngrijea părinteşte. Era o altă Românie, un alt Bucureşti, era o societate condusă uneori de vătafi locali, cel mai adesea de eroi rău-famaţi. Era lumea lui Pirgu. Lumea şuţilor din poeziile lui Miron Radu Paraschivescu, a "Maidanului cu dragoste", a telalilor evrei de pe Calea Văcăreşti ori de la Taica Lazăr, supravegheată de o trinitate energică şi punitivă: jegul, păduchele şi cuţitul. Cine s-ar fi încumetat să-i strice orânduiala? De remarcat că presa care a cutezat să cutreiere prin mahalale şi să le descrie în paginile sale a fost cea cu simpatii de stânga şi cu susţinere masonică şi că majoritatea reporterilor şi a fotoreporterilor erau evrei. Remarca este necesară pentru că dezvăluie o carenţă a puterii româneşti interbelice: ignorarea celor de dincolo de "Centru", chiar dacă majoritari erau românii. Paginile "Universului" rareori le-au consemnat existenţa, şi atunci doar pentru a anunţa cine ştie ce crimă abominabilă. Cam puţin şi, în orice caz, irelevant. Câte studii sociologice s-au făcut în epocă despre această lume, despre acest stat în stat? Noroc cu ziariştii şi fotoreporterii evrei taxaţi de guvern şi de presa de partid ca fiind - culmea ! - rău-intenţionaţi… Este cert că, exceptând lucrările beletristice, fără opera lor nu am fi ştiut mai nimic despre viaţa mahalalei interbelice. Iată şi de ce aceasta are pe lângă calitatea jurnalistică şi un pronunţat caracter ştiinţific.

Din păcate, fotografiile-reportaj executate de Berman sunt foarte rare în colecţia Academiei. Nu cunosc cauza acestei situaţii şi nu intenţionez să fac speculaţii: o subliniez cu strângere de inimă şi atât. Cum am arătat în prima frază, Cabinetul deţine numeroase fotografii oglindind activitatea profesorului Gusti şi a regelui Carol II, majoritatea cu ştampila lui Iosif Berman. Nu sunt la fel de spectaculoase precum cele luate prin cotloanele Capitalei, s-au dorit a fi documente fotografice, însă, nu puţine, pot fi apreciate şi pentru calitatea artistică. Talentul autorului şi-a pus amprenta, deşi se observă că a intenţionat să obţină imagini seci, impersonale. Sunt instantanee şi nu a reuşit să se transforme în robot: fiecare conţine ceva din sufletul lui, din gustul lui estetic, din adâncul dragostei lui pentru oameni, indiferent de poziţia lor socială. În arhiva Gusti nu am întâlnit nici o fotografie banală. Mircea Vulcănescu, Gheorghe Focşa, Victor Ion Popa, Lena Constante etc., sunt oameni vii, surprinşi în mişcare, discutând între ei sau cu subiecţii ţărani. Încrederea, curiozitatea, satisfacţia, uimirea ori mirarea sunt mereu prezente pe chipurile lor încă tinere, fotograful nevoind să le estompeze cu vreun truc, cu toate că, dacă ar fi schimbat puţin unghiul, oamenii s-ar fi preschimbat în statui inexpresive. Berman nu bănuia, ştia că se afla în vârtejul unei revoluţii care ar fi trebuit să se încheie cu o nouă dimensiune a vieţii săteanului, cu sădirea Europei în satul românesc. Aceasta era misiunea cercetării pe teren a echipelor profesorului Gusti, iar viaţa nouă preconizată era doar epilogul fericit al unei munci de indexare detaliată. Nu se cuvenea să dispară nimic pentru ştiinţă. Modernizarea cerută de Rege nu se făcea prin ştergerea memoriei trecutului, dimpotrivă. Poate că după sătean ar fi urmat mahalagiul, nu ştiu, presupun. Îmi închipui că Berman spera că, într-o zi, urma să vină la rând şi europenizarea mahalalei, de dorit concomitent cu eradicarea sărăciei. Fusese îngrozit de ceea ce produsese sărăcia în Rusia şi de cruzimea revoluţiei bolşevice. Trimis ca fotoreporter de "Adevărul", în câteva rânduri se salvase prefăcându-se mort… Grozăviile revoluţiei sociale trebuiau evitate, n-ar fi suportat să le retrăiască în România. Acolo, în Rusia inflamată, fusese solitar, aici se aflau soţia Raisa, de origine gruzină, şi fiicele Luiza şi Matilda, adică familia sa. Studierea atentă a fotografiilor conţinute de arhiva Gusti trădează o anumită tensiune, o teamă dificil de explicat, dar evidentă.

Nici fotografiile regale nu sunt mai calme. Regele este totdeauna surprins în mişcare, agitat, sau discutând cu aprindere. Voievodul de Alba Iulia, Mihai, poate fi urmărit cum creşte an cu an. Luăm act de ceea ce-l preocupă şi cum, prin educaţia specifică vlăstarelor regale, capătă acea demnitate carismatică proprie capetelor încoronate. Este fascinant să le priveşti şi să le analizezi. Sunt educative. Dar şi oarecum triste. Unui om care luase pulsul mahalalei, siguranţa afişată de membrii Familiei Regale trebuie să i se fi părut o imprudenţă. Îi vedea zilnic ca fotograf al Casei Regale şi, fără îndoială, ţinea la ei. Ce va fi mâine? În Rusia Sovietică lumea veche fusese înlocuită brutal cu sclavi în salopetă. În Vest, democraţia dădea semne de oboseală şi părea că dezarmase dinaintea insolenţei ideologiei totalitare de dreapta, axată în mod alarmant pe xenofobie şi antisemitism. Îngrijorat, fotograful simţea că zâmbetul inocent al Voievodului de Alba Iulia nu avea puterea miraculoasă să alunge norii negri ce înconjurau cerul încă albastru al ţării. Regele, ca taumaturg, vindecase de rele oamenii medievali, acum, faţă-n faţă cu paranoia totalitară a timpurilor moderne, urma să plece fruntea ca un om de rând, înfricoşat de răgete. Masele îndreptate contra lui nu mai erau alcătuite din oameni, ci din numere, până ieri cetăţeni oneşti şi cu frică de Dumnezeu. El, fotoreporterul de la "Adevărul" şi fotograful de casă al Suveranului, scruta prezentul ca un iniţiat: îl trădează fotografiile.

Să nu se ignore că el a cunoscut pe viu revoluţia comunistă din Rusia, că el imortaliza pe clişeul fotografic sărăcia şi lipsa de speranţe dominante în cartierele mărginaşe, că el a urmărit cu aparatul de fotografiat orice mişcare a Regelui şi orice sindrofie a camarilei regale. Or, el, Iosif Berman, nu era un automat, ci un om cu familie, conştient de ceea ce vede şi face. Experienţa de viaţă îi spunea că prefacerile din Europa nu vor ocoli România. Înregistrase deja un număr alarmant de puseuri ale mişcărilor de dreapta, de altfel întreaga domnie a lui Carol se consumase într-un joc de-a hoţii şi vardiştii cu membrii acestor mişcări. Un joc câştigat de rege prin manevre de culise dar şi prin curgere de sânge. Ştia că dincolo de victoria clamată pândea răzbunarea celor învinşi. Propaganda, oricât de bine instrumentată, nu era decât o cazemată de mucava.

Doar dacă am tapeta pereţii unei camere cu fotografiile lui Berman i-am cunoaşte starea de spirit şi am lua pulsul omului viu din spatele aparatului de fotografiat. Prea suntem obişnuiţi să privim lucrările unui artist ca şi cum ar fi un anonim, chiar şi biografia lui o tratăm ca pe o formalitate cerută de metoda cercetării: autorul - ca om - nu există. În cazul de faţă nu am nici această satisfacţie minoră, datele, insuficiente şi anemice, fiind presărate prin câteva articole - ditirambice ! - în care artistul apare ca o entitate abstractă. Nu mă miră, acest tip de abordare este rodul unei mentalităţi moştenite din epoca roşie, când omul cu însuşiri era o "persona non grata". Cred că a sosit clipa cotrobăirii prin arhive. Ar fi teribil de interesant de aflat împrejurările realizării documentelor fotografice dăruite posterităţii de Berman. Mulţumită fotografiilor sale am putea, dacă am dori, să reconstituim cu fidelitate lumea lui Carol II, cu bune şi rele. S-a scris enorm despre ea, dar de văzut nu am văzut-o. Am chiar impresia că imaginile ataşate studiilor sunt mai degrabă un remediu pentru odihna ochilor după o lectură intensă. Or, în acest caz sincronizarea documentului scris cu documentul fotografic este o şansă unică pentru refacerea realităţii istorice a acelei epoci. O şansă ce nu ar trebui ratată.

Când mi-am propus să scriu despre Iosif Berman, am dorit să-i analizez fotografiile. Rezultatele nu au fost cele aşteptate. Motivul? Făceam abstracţie de autor, îi ignoram contribuţia. Cine a decis momentul fotografierii nu interesează? Momentul ce a imortalizat un crâmpei din istoria ţării nu s-a datorat poruncii Majestăţii Sale ori cine ştie cărui jurnalist, ci unui ordin emis de tezaurul interior al fotografului. În absenţa unei informaţii biografice satisfăcătoare, repararea situaţiei era imposibilă în răstimpul scurt, cerut de redactarea acestui articol. Făceam o nedreptate strigătoare la Cer. Câtă pasiune a pus Berman în meseria sa reiese din cauza ieşirii sale din scenă. La începutul lunii septembrie 1940, imediat după ce regele Carol al II-lea a părăsit Tronul şi Ţara, fotograful a intenţionat să imortalizeze înscăunarea noilor autorităţi. Legionarii lui Horia Sima i-au interzis să fotografieze. Este cert că îl cunoşteau, fiindcă, se pare, interdicţia era permanentă, funcţionând şi după îndepărtarea de la putere a legionarilor. A fost atât de afectat, încât a supravieţuit doar un an…Până la cercetarea arhivelor, unicul mod în care i s-ar face dreptate, nu-mi rămâne decât să admir opera acestui veritabil cronicar al epocii interbelice.

ÎN IMAGINI:

1. Iosif Berman

2. Stampila lui Berman

3. Carol II la manevre militare

4. Carol II la o defilare in Piata Palatului

5. Carol II si fiul sau Mihai

6. Carol II, C. Argetoianu la Marele Derby

7. Colegii de clasa ai Marelui Voievod la Plumbuita

8. Expozitia realizarilor misiunii Gusti

9. Incendiul de la Eforie

10. Lucrari pe Soseaua Kiseleff

11. Profesorul Gusti, Iuliu Maniu

12. Strada Bursei

13. Una dintre echipele prof. Gusti

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7432
Diferență: 0,1689
Ieri: 4.7415
Azi: 4.2921
Diferență: -0,1349
Ieri: 4.2846
Azi: 5.3799
Diferență: 0,9589
Ieri: 5.3458
Azi: 4.3319
Diferență: 0,2151
Ieri: 4.3236