Născut la Iaşi în 1939, 16 februarie. Licenţă în filozofie, Universitatea Bucureşti, 1967. Scriitor, scenarist, ziarist (România literară, Luceafărul, Scânteia, Scânteia tineretului, Ramuri, Convorbiri literare, Contemporanul…). Refugiat în Grecia în 1981 şi exilat voluntar in Canada în 1982. Fondator şi preşedinte-director general din ianuarie 1983 până în aprilie 2007 al editurii de literatură generală de expresie franceză HUMANITAS. Titluri in catalog: 438. Fondator şi director al revistei Humanitas / Humanitas littéraire, periodic intercultural (1983-1996).
A semnat scenariile filmelor artistice de lung metraj : Dimineţile unui băiat cuminte, Legenda, Vilegiatura, Decolarea, Filip cel bun, Ultimele zile ale verii, E atât de aprope fericirea. A publicat înainte de 1989: Dimineaţa, Peştele de fontă, Trufie, Pasarela. După 1989: Le roman du retour (1992), De l’insouciance (1994), Fragments frivoles d’éternité (1998), Le fuyard (2002), La Pâtisserie (2007) – traduse şi editate în România –, La surprenante dignité d’un inconnu qui étouffe (1999), L’Addition (2006), Pelerinii (2002), Răfuieli (2009), O natură fericită (2011) şi Viaţa e o plimbare cu pălăria pe cap (2014). A semnat cronici în Cotidianul (2000-2001) şi, din 2007, până la încetarea apariţiei în octombrie 2015, în revista Cultura.
***
Angelo a vândut aproape 40 de ani asigurări la Montreal. Specialitatea lui, renumele, gloria lui sunt asigurările de accidente şi de viaţă. E un comis-voiajor, un mesager, un înger al hazardului ; a fost fără îndoială predestinat. E, în acelaşi timp, un bărbat care nu poate fi înţeles decât prin femeile ce l-au însoţit şi l-au marcat în viaţă. Cu Magdalena a descoperit aroma şi corpul femeii. Cu domnişoara Viorica a făcut pentru prima oară dragoste. Anemone a fost prima lui iubire de tânăr bărbat. Alături de Carmen ar fi trăit îndrăgostit până la sfârşitul vieţii dacă, după cincisprezece ani, ea nu ar fi avut revelaţia că se înşelase de bărbat ; din povestea lor de iubire s-a născut Simona. Mutată de curând la el, Miruna, eternă logodnică pe câteva continente, s-ar mulţumi doar şi cu o asigurare de viaţă.
Acestor femei le datorează Angelo ceea ce este şi înţelege să mai rămână ca bărbat în vara toridă în care a ajuns din nou în ţară. Bucureştiul emană un freamăt erotic insidios, seara e lascivă şi hazardul îşi face de cap când porneşte în urma unei necunoscute cu pantofi roşii, culoarea lui preferată. Nu bănuia ce-l aşteaptă.
Câţiva înalţi slujitori ai Republicii în mărime naturală, un misterios iubitor de animale, un Comisar şef cu simţul acut al datoriei, un notar libertin, un ospătar cu nostalgii, un guvern care cade, câteva eterne tinere femei şi Angelo prins în mregele confuziei cu un comic de pe vremuri care alina şi distra poporul cu imitaţiile lui.
Roman politic, specie rară în literatura română actuală, Aroma păcatului divin continuă ciclul început de Constantin Stoiciu în 1992 cu Romanul reîntoarcerii.
Angelo nu se înşelase, Carmen îl consola pe Clăpătescu. Când jurnalistele îl ridicaseră de la masă, când împinsese revista în pieptul lui Gavrilescu, în drum spre casă şi în sfertul de oră cât durase ridicarea cadavrului ogarului de către veterinarul de la care-l cumpărase şi care-l îngrijea, se purtase bărbăteşte, cu sânge rece şi cu expresia durerii cerută de împrejurare. Nervii l-au lăsat când a ajuns acasă şi a zăvorât uşa. Arestarea vecinului ospătar – Sorinel, Domnul S., l-a sunat, s-a rătăcit amical în câteva condoleanţe şi i-a promis că poate conta pe el, ca totdeauna, de altfel – nu l-a calmat. A avut chiar un moment de panică la gândul că nevasta lui Gavriloiu ar putea năvăli plângând şi urlând în apartament, şi s-a repezit să mai răsuceasă o dată cheia în yala uşii de la intrare şi să aprindă lumina în toate camerele.
Carmen l-a sunat după ce vestea şi câteva fotografii care aveau să apară şi în presă au trecut la televizor. Era prea târziu să mai vină şi el s-a purtat din nou ca un bărbat, a deplorat insecuritatea, decăderea moravurilor, dispreţul poporului mărunt pentru politicieni şi oameni de cultură, ticăloşia vecinului şi singurătatea care-l aştepta peste noapte. Nu era prima oară când îi amintea lui Carmen cu delicateţe, şi momentul se preta mai mult ca altădată, că ar fi preferat să fie lângă el în pat toată noaptea, cu ogarul lungit la picioarele lor înlănţuite. Nu dormiseră niciodată împreună – şi în vacanţa de la mare au avut camere separate – şi nici nu făceau dragoste de fiecare dată când ea simţea că bărbatul din el dă semne de viaţă şi venea sau nu, iar atunci când se întâmpla o făceau pe fugă, dezbrăcaţi atât cât era necesar, el termina repede şi ea strângea din pleoape, pudică şi ruşinată. Afinitatea lor, bruma de sentimente care-i lega se consuma după ce erau din nou îmbrăcaţi, cu părul aranjat, machiajul refăcut, lavaliera reînnodată şi, cuibăriţi în fotolii adânci, în salon, cu uşa dormitorului închisă, sorbeau un lichior, fumau şi vorbeau despre starea vremii. Sau despre subiecte serioase, care-l preocupau pe consilier şi militant al dreptei, cum erau reducerea taliei statului, privatizarea a ceea ce mai rămăsese nefurat din fostele bogăţii naţionale, condamnarea fermă a nostalgiei pentru fostul regim şi a ideilor de stânga, şi educarea populaţiei, de la cea mai fragedă vârstă, în spiritul triumfător al capitalismului.
Ogarul culcat la picioarele ei, Carmen îl asculta cu un zâmbet lejer, îi plăcea înflăcărarea lui ideologică şi politică, slăbiciunea pentru Carol al III-lea şi sfaturile pe care i le dădea, nu reţinea amănuntele, nici n-o prea interesau, de altfel, şi se simţea bine în apartamentul cu pereţii acoperiţi de tablouri, cu biblioteca masivă şi mobilele vechi şi grele, în culori întunecate, cu statuete din bronz, bibelouri şi fotografii ale părinţilor şi ale lui Clăpătescu din copilărie până devenise bărbatul căzut moale în fotoliul tras alături de fotoliul ei. Amantul ei. Dar se întâmpla atât de rar şi atât de superficial că ar fi putut spune că nu mai făcuse dragoste din noaptea de iarnă când hotărâse să se despartă de Angelo.
Clăpătescu n-a reuşit să adoarmă decât spre dimineaţă. L-a trezit zgomotul aspiratorului, venise femeia de serviciu şi se apucase de treabă. N-o privise niciodată cu adevărat. I-o recomandase Sorinel, o cunoştea din 1986, când el era căpitan la miliţia din Tunari şi ea paznică a femeilor închise în celulele de la subsol. Se pensionase de curând şi făcea menajul în casele şi apartamentele foştilor superiori trecuţi în rezervă cu pensii generoase sau convertiţi în oameni de afaceri. Un munte de femeie. Sâni mari, şolduri mari, mâini şi picioare groase, obraz muşchiulos, ochi decoloraţi şi o claie de păr negru şi alb ascunsă sub o basma colorată şi legată la spate. Nu vorbea neîntrebată decât atunci când lipsea ceva pentru a începe sau a termina curăţenia. O întâlnea rar, venea de obicei după ce el pleca şi n-o mai găsea când ajungea acasă, ea îi lăsa bileţele cu ce mai trebuia, el îi lăsa banii pe măsuţa din salon şi, o dată pe lună, o trimetea cu ogarul la veterinar să-l examineze şi să-l tundă. Strungăreaţa, când îşi arăta dantura albă şi puternică, şi basmaua erau singurele dovezi de feminitate. Rămas în pijama, din bucătărie, unde-şi pregătea cafeaua, a privit-o cum, dreaptă, înfiptă zdravăn pe tălpile încălţate în bascheţi, manevra aspiratorul ca pe o jucărie. Când a trecut pe lângă ea spre dormitor, a oprit aspiratorul, a clătinat din cap, a spus : Îmi pare şi mie rău de el, dar să ştiţi că lăsa mult păr, şi a pornit iar aspiratorul.
Clăpătescu a rămas acasă, închis în dormitor, n-a auzit-o când a plecat. Telefonul a sunat de câteva ori, jurnaliştii vroiau impresii şi amănunte despre ce i se întâmplase, iubitorii de animale şi publicul în general aveau dreptul să afle, dar a refuzat politicos. La televiziunea naţională, unde avea o întâlnire pentru a comenta încheierea legislaturii, a găsit înţelegere şi compasiune pentru pierderea ogarului şi a rămas să reia legătura de îndată ce se va simţi mai bine. Când a închis telefonul, avea mâinile transpirate şi palpitaţii. A sunat-o imediat pe doctoriţa care-l vindecase şi de şocul nervos din urmă cu o vară, i-a povestit noaptea de insomnie, palpitaţiile şi coşmarul cu o umbră ce-l urmărea învârtind în aer un laţ de oţel. Nu terminase calmantele, mai erau valabile, şi s-a simţit ceva mai liniştit. Spre prânz a fost agitaţie în holul comun de la intrare, uşa a rămas deschisă şi n-a mai râcâit pragul, parchetul a scârţâit mai tare ca de obicei, dar n-a avut putere să se ridice din pat, să meargă în vestibul şi să încerce să vadă prin geamul de cristal ce se întâmplă. Sorinel a venit la începutul după-amiezii, îi telefonase, şi mai telefonase o dată când a coborât din maşină. N-a deschis uşa până nu l-a auzit lovind milităreşte cu tălpile parchetul care scârţâia parcă gata să se rupă. Se bărbierise, îşi aranjase pătratul bărbii, făcuse un duş, îmbrăcase doar vesta, era în papuci dar n-a rezistat să nu-şi înnoade lavaliera. A descoperit poliţistul din hol şi a dat aerul afară din piept cu un şuierat de mulţumire.
– Te păzeşte şi pe tine, l-a înţeles Sorinel.
Colegi de clasă în liceu, Sorinel îl impresionase totdeauna pe Clăpătescu. Destul de firav pe atunci, totdeauna aşezat în prima bancă, totdeauna premiat, totdeauna îmbrăcat cu grijă şi obsedat de curăţenie, cu privirea inteligentă şi scormonitoare, politicos şi săritor, Sorinel îşi dezvoltase muşchii pieptului şi pectoralii şi, în situaţiile care cereau acţiune şi hotărâri rapide, se obişnuise să păşească soldăţeşte. În restul timpului era un perfect şi afabil bărbat de lume. Se ştia că lucrase la serviciul paşapoartelor şi că lipsise mult din ţară. Purtase părul pieptănat pe spate, cum cerea fără îndoială regulamentul instituţiei, dar de când nu se mai ştia ce grad şi ce funcţie are şi intrase în afaceri cu terenuri cumpărate de la moştenitorii foştilor bogaţi, se tundea scurt şi păşea mai des ca un militar. Cu timpul, părul scurt şi mai rar pieptănat ţepos mai stricase din expresia de bărbat afabil, semăna chiar, uneori, când mai lua un pahar de whisky, cu un clovn care se juca de-a buna creştere, lipseau doar copiii care să se prăpădească de râs. Nu mai ştiuseră ani de zile nimic unul de celălalt, se regăsiseră după ce Clăpătescu intrase în politică şi de atunci erau prieteni cum nu fuseseră niciodată. Erau asociaţi în afacerile cu retrocedări şi finanţările europene, cumpăraseră împreună un teren în Cotroceni şi-şi construiau vile despărţite doar de câţiva metri. Sorinel era însurat cu o fostă stewardesă care făcuse contrabandă ani în şir, când nu se găseau în comerţul socialist, cu blugi, magnetoscoape, săpun Lux, deodorante Rexona şi ţigări Kent, aveau o fată trimisă să studieze în Statele-Unite, nu le plăceau nici câinii şi nici pisicile şi nu înţelegeau de ce Clăpătescu, scăpat de temerile mamei, nu întemeiază o familie.
– E mai mult pentru ospătarul lui Ceauşescu, sergentul, a spus Sorinel după ce s-a trântit în fotoliul din salon, să-l am la nevoie. Şi pentru galerie. Dar te păzeşte şi pe tine. Trăim într-un stat de drept, Găbiţel, avem chestia asta absurdă cu prezumţia de nevinovăţie, Europa stă cu ochii pe noi, l-au scuturat băieţii de la secţie, dar dacă nu ţi-a strâns el de gât compaionul…
– Atunci, cine? a pus Clăpătescu pe masă cafeaua turcească, un pahar cu apă în care pluteau câteva cuburi de gheaţă şi o farfuriuţă cu dulceaţă de cireşi amare, cum îi plăcea lui Sorinel.
– Ar putea fi nebunul de anul trecut, pictorul. Băieţii sunt peste el la Snagov.
– Imposibil! s-a lăsat Clăpătescu moale în fotoliu. E o ruină, un schilod, o fantomă! L-am văzut în primăvară, când mă duceam la o şedinţă, parcă ţi-am povestit.
– Parcă. Dar nu ştii ce puteri dă nebunia, i-a scăpat un zâmbet lui Sorinel.
– Până puneţi mâna pe ucigaş, îmi dai un om să mă apere! şi-a adunat Clăpătescu, nervos, saliva de pe buza de jos. Sunt Consilier de Stat, mâna dreaptă a preşedintelui ţării, am dreptul la protecţie, viaţa mea este ameninţată!
Sorinel a lipăit dulceaţa, a băut apă, a sorbit lung din cafea, a strivit în dinţi zaţul şi a scos un Malboro din pachet.
– M-apucă uneori dorul de Mărăşeştile de pe vremuri. Tu n-ai nostalgii din astea?... N-ai, a înţeles tăcerea lui Clăpătescu. A băut şi restul cafelei şi a mestecat zaţul. Azi, n-ai. Să-ţi spun ceva, Găbiţel, am mai vorbit noi despre asta, ţi-ai făcut mulţi duşmani. Am şi eu duşmani, toţi avem şi toţi duşmănim, aşa merge azi ţara, e un vulcan de duşmănie. Dar ai tăi sunt mai speciali, cum eşti şi tu. Nu o lua personal, sunteţi ca femelele fascinate de forţa brutală şi virilă a Puterii ; ideologic, amicul tău filozof şi alţi câţiva ca el sunt în faza terminală. Vă descărcaţi bila în revistele voastre, pe care le citiţi numai voi, şi vă mai trece. N-aveţi nici curaj şi nici putere să vă încăieraţi în stradă şi, cu atât mai puţin, să vă ucideţi, sunteţi oameni subţiri, şi poate nici nu merită. Nu poţi să mai duşmăneşti un cadavru atunci când tot ce te mai ţine în viaţă e duşmănia. Asta trebuie să fi fost în capul pictorului când te-a zgâriat anul trecut. Să te sperie, să-ţi strice somnul, să-ţi amărască viaţa, să nu uiţi că există şi că te urăşte. El sau nenorocitul care a ştrangulat câinele, tot asta a vrut. Că-ţi dau sau nu un om, nu schimbă nimic, tot speriat o să fii o vreme...
– Ia stai puţin, şi-a scos Clăpătescu ochelarii, i-a ridicat deasupra capului, i-a privit în becurile stinse ale candelabrului cu alveole de cristal, lentilele erau curate, şi i-a repus pe nas. Ceva îmi spune că ar mai exista cineva interesat să mă sperie...
– Zi cine şi-l săltăm.
– Fostul soţ al lui Carmen! a răsuflat convingător Clăpătescu.
Sorinel a sorbit ce mai era pe fundul ceştii de cafea, a ronţăit zaţul, a aprins ţigara, a suflat fumul în sus şi l-a risipit cu o fluturare inutilă a mâinii.
– Nu spui nimic, şi-a pierdut răbdarea Clăpătescu, ce-i aşa de mirare?
Sorinel şi-a strâns buzele şi a clătinat din cap, câştigase timp, dar nu ştia ce ar putea spune despre o bănuială atât de surprinzătoare.
– E în ţară, a fost ieri dimineaţă pe la mine, s-a enervat Clăpătescu. A depus o petiţie, o aiureală. L-am văzut şi seara cu Petrulea, prieten din copilărie...
– De neatins, şi-a strâns iar buzele Sorinel. Petrulea, ştii bine, de neatins.
– Vorbesc de fostul soţ al lui Carmen, Sorinel, ascultă-mă! Comis-voiajor, mesager, înger al hazardului, aşa s-a prezentat, ca o ameninţare. Eu nu cred nici în hazard şi nici în coincidenţe. Ar fi putut s-o facă din gelozie, din răzbunare, din frustrări, ăştia fugiţi pe vremuri nu se mulţumesc doar cu pensiile, au răfuielile lor... A plătit un hingher, bineînţeles.
– Lasă-mă să verific, Găbiţel.
– Până atunci îmi dai un om să mă păzească. Mi-l dai, am dreptul! s-a îndreptat Clăpătescu în fotoliu. Până îmi trece frica!
– Îl ai pe sergentul din hol, mai vedem mâine. Hai, mă duc, te pup! s-a ridicat Sorinel. Şi Carol al III-lea ce-a mai pus la cale pentru binele naţiei?
– Medităm, a zâmbit complice Clăpătescu.
Oprit în vestibul, Sorinel a fluturat mâna în dreptul nasului, ca şi cum ar fi căutat efluviile unui parfum :
– Găbiţel, nu miroase a femeie în casa asta şi nu e deloc bun pentru moral. Roag-o pe Carmen să-şi pună mai mult parfum pe ea. Te pup! şi a ieşit.
Îi spunea la fel de fiecare dată când venea şi, oricât de prieteni erau, Clăpătescu nu aprecia. Mirosea probabil a câine şi a burlăcie în apartament, dar era un miros care-i convenea sau pe care nu-l mai simţea. Avea, totuşi, o idee despre ce înseamnă o femeie permanentă într-o casă, când mergea la Sorinel parfumul fostei stewardese îl izbea până în adâncul plămânilor. Era, însă, incapabil să spună dacă prezenţa mamei în apartamentul din Cotroceni când mai trăia tatăl sau după ce se mutase numai cu ea îi lăsase amintirea unui parfum aparte. Despre parfumul iubitei sinucigaşe, la fel. În camera de lîngă cabinetul medical, unde se petrecea cu doctoriţa, care avea bărbat şi copii, mirosea parcă a spirt medicinal. Nu-şi amintea nici parfumul lui Carmen, dar ştia sigur că-i plăcea când îşi înfunda fruntea între sânii ei. O aromă grea, învăluitoare, care ar fi putut fi aroma trupului ei de femeie matură care cunoscuse, poate, pasiunea şi, sigur, maternitatea, dar când ajungea aici cu gândul nu mai gâfâia.
Fragment din romanul „Aroma păcatului divin”, de Constantin Stoiciu, în curs de apariţie la editura Junimea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
