Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-a plăcut istoria de mic copil. Când citeam o carte de istorie sau vedeam un film istoric, aveam senzaţia terifiantă că urmăresc o aventură adevărată, în care oamenii se luptă cu adevărat, se iubesc cu adevărat, se trădează pe bune, înving sau pierd de-adevăratelea.
Ce vremuri! "Vikingii", "Tudor", "Cidul", "Neamul Şoimăreştilor", "Bătălia pentru Roma", "Dacii" au fost filmele "peplum" ale copilăriei mele, alături de cele "de capă şi spadă" cu Gérard Barray din seriile "Pardaillan", "Scaramouche", "Sourcouf". Aşadar, nostalgic cinefil fiind, m-am bucurat în ultimii ani când am regăsit, recuperate din Epoca de aur ceauşistă, o parte din acele titluri, îndeobşte cele româneşti pe teme istorice, re-reprogramate de televiziuni sau invadând pe DVD-uri chioşcurile de ziare.
În tot acest timp, pe marele ecran, filmele româneşti care au atras premii internaţionale de prestigiu, elogiile criticilor, dar relativ puţini spectatori în sală, au fost construite pe teme de actualitate şi cu bugete minimaliste. Aceasta nu înseamnă că subiectele de istorie naţională au lipsit în tot acest timp din agenda publică, adesea excesiv politizată; dimpotrivă, istoria noastră naţională contemporană sau modernă a generat polemici şi controverse înverşunate, a produs încrâncenări ideologice, a declanşat patimi şi orgolii (exemplele sunt prea numeroase şi recente pentru a mai fi numite). Închei acest amalgam de constatări ce se bat cap în cap cu o menţiune referitoare la o amplă teză de doctorat, susţinută recent în Franţa de o tânără cvasinecunoscută - Aurelia Vasile - referitoare la filmul istoric românesc în perioada comunistă (lucrare disponibilă în limba franceză la librăria Facultăţii de istorie a Universităţii din Bucureşti), în care este demonstrată ponderea uriaşă acordată acestui gen în preocupările Secţiilor de propagandă şi ideologice ale CC al PCR, teme îmbrăţişate şi valorificate cu entuziasm de regizori agreaţi de partid şi cu multe realizări de gen în epocă. Acest lucru se petrecea în condiţiile în care scenariul respectivelor filme istorice era strâns legat de semnificaţia oficială a aniversărilor aprobate de conducerea de partid, iar abordările respectivelor evenimente şi personaje erau circumscrise obligatoriu ideologiei naţionalist-comuniste propovăduite de Nicolae Ceauşescu. În consecinţă, cea mai mare parte a românilor actualmente adulţi sau aproape venerabili au ajuns să ştie istorie din acele filme, "adevărul istoric" cunoscut şi acceptat de aceştia fiind cel descris în scenariile protocronist ideologizate ale lui Mihnea Gheorghiu, Titus Popovici sau Eugen Barbu şi nu în lucrările de specialitate dez-ideologizate apărute după 1990.
Nu este vorba că tinerii regizori de mare talent ce şi-au confirmat valoarea în arena marilor festivaluri internaţionale, precum Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu sau Cristi Puiu (nu doar ei, mai sunt şi alţii), să reconstruiască figurile istorice ale lui Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Burebista, Ştefan cel Mare, Cantemir sau să reconstituie evenimentele de la 23 august, 6 martie sau 30 decembrie pentru a le scoate din ficţiunea ideologizată a mitologiei comuniste şi a le readuce în parametrii autenticităţii, fie aceasta şi romanţată. Credem însă că românii au nevoie de concretizarea harului regizoral al aşa zisului "nou val" de cineaşti români (regizori, scenarişti, actori) nu numai pentru o introspecţie intelectualist-sterilă a exasperantului nostru cotidian, dar mai ales pentru o nouă şi dezinhibată evadare pe marele ecran în trecutul lor istoric, tocmai pentru a putea înţelege şi autovindeca mai bine tarele naţionale. Puţine filme româneşti din ultimii douăzeci de ani au fost dedicate istoriei, iar dintre acestea - niciunul istoriei dinainte de secolul XX; cât despre cele referitoare la perioadele recente, ele au fost fie pătimaş-partizane (precum "Undeva în est", din 1991, al lui Nicolae Mărgineanu), fie inofensive ("Restul e tăcere" al lui Nae Caranfil din 2008) sau au trecut de la distanţă, cu maximă prudenţă, pe lângă momentele controversate (precum Pogromul de la Iaşi în "Călătoria lui Gruber", semnat în 2009 de Radu Gabrea).
Înainte de 1989, regizorii români se fereau de riscurile politice ale actualităţii ceauşiste refugiindu-se în meandrele patriotico-propagandistice ale istoriei. Astăzi, despre actualitate se poate spune orice, se poate dezvălui orice, se poate insinua orice, fără probleme; cu istoria este însă mai greu, pentru că iată, fiecare o citeşte după cum îi convine la un moment dat. Aşadar, cine să îşi asume riscul unui film solid despre contestat-adulatul Antonescu? Şi apoi de unde bani pentru o nouă "epopee cinematografică naţională" (cu regimente de figuranţi mobilizaţi pe gratis, la ordin) la dimensiunile spectaculoase şi în registrul de aventuri al unui "Braveheart"? Dar asta este deja o altă poveste...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
