• Leu / EUR4.7216
  • Leu / GBP5.2121
  • Leu / USD4.2706
Ziarul de Duminică

Frumoşii tineri

Autor: Daniel Cristea Enache

2 sep 2010 124

Impresia puternică pe care o produce la lectură cartea lui IonVianu, "Amor intellectualis"*, poate fi descompusă în manieraautorului: din unitatea ei psihologică, spre complexul de elemente,proprietăţi, înzestrări şi calităţi care au determinat-o.
Acestea lucrează în mod vizibil pe parcursul autobiografiei,orientînd-o într-o altă direcţie şi ridicînd-o la un alt niveldecît cel al memorialisticii autothone predilecte după 1989. Cuexcepţii luminoase care confirmă regula, traversăm prin numeroase"mărturii" oferite în ultimii ani un teren al egolatriei şi alresentimentului uman-scriitoricesc. În libertate regăsindu-se,memorialistul român ştie tot şi condamnă circular, punîndu-se încentrul spiritualităţii naţionale şi rezervînd celorlalţi roluri decontemporani meschini. Un subiectivism îngroşat îi colorează nunumai pe cei din jur, ci şi intervalul istoric, de obicei rescrisfantezist ori fantasmatic, în loc de a fi evocat.
Faţă de această modalitate "artistă", debitoare ficţionalului,încercarea şi reuşita lui Ion Vianu ţin de un regim aproapeştiinţific al strîngerii şi organizării materialului biografic. Oculme de scrupul auctorial găsim într-o digresiune a omului deştiinţă, prozator în alte cărţi, memorialist aici, dar unul atipic:"Povestirea mea nu ar fi cu putinţă dacă nu mi-aş permiteîndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. Ele sîntposibile atîta vreme cît i-ai cunoscut bine pe actorii dramelor lacare nu ai asistat. Punînd în lumină, la unul, la celălalt,poziţiile lor tari, punctele asupra cărora nu erau sub nici o formădispuşi să cedeze, dar şi slăbiciunile, micile sau marile fisuriale caracterului lor, devine un soi de joc al intelectului faptulde a-i confrunta în imaginaţie aşa cum au stat şi s-au înfruntat şiîn realitate. (...) Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri,ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă." (p. 146). Prinaceastă obiectivitate care, fără să diminueze, se foloseşte înunele puncte de extensia prozastică, suplimentînd deci realitateaumană văzută de aproape prin secvenţe noi şi dezvoltări coerente,se explică şi lipsa de culoare anecdotică a cărţii de faţă. Nu preaapar scenele din care alţi autori îşi sug memoriile,reinjectîndu-le cu propriul venin. Întîmplarea, episodul nu sîntreaduse din trecut şi exploatate pe hîrtie pentru senzaţionalul,pitorescul, ineditul lor. Ion Vianu le integrează în serii logice,într-o anumită armonie a unei individualităţi distincte prinse înmaşinăria înregimentării sociale.
Autorul încearcă să-şi înţeleagă personajele; şi înprimul rînd pe sine. El nu "ştie", precum atîţia condeieri ainoştri, totul despre toţi. Nu are condeiul dezinvolt, predispus lafiguri de stil şi la rapida execuţie a adversarilor. În pofida uneievidente nevoi de diferenţiere, Ion Vianu moşteneşte de la ilustrulsău tată seriozitatea şi gravitatea, ca şi predispoziţia pentruscrisul elaborat, cumpănit, îndelung meditat. E ceva totodatăînnăscut şi transmis, preluat şi perpetuat; ceva ce se moşteneşte,dar se şi construieşte de unul singur. "Amor intellectualis" intrăfiresc în specia Bildung, înfăţişînd tocmai acest drum atît dedificil, accidentat către esenţa propriei personalităţi.
În mod paradoxal, contextul istoric strivitor, "obsedantul deceniu"mai întîi copios ilustrat în pseudoliteratura anilor '50, apoiabundent demistificat memorialistic, ajută mult acesteicristalizări. El dă, aşa zicînd, o unitate de timp, de loc şi de(re)acţiune edificării şi asumării individualităţii. Ion Vianu areşi în prezentul reconstitutiv, după mai bine de jumătate de secol,un teribil sentiment al închiderii României Populare. Graniţele audevenit de plumb, comunicarea cu exteriorul european e blocatăparcă pentru totdeauna. Captivi în interiorul acestei societăţiconfiscate, şi ea, de statul totalitar, adolescenţii intelectualicare asistă cu groază la marea închidere şi decuplare de Occidentse refugiază în alcool, în experienţe de promiscuitate şicentrifugă socială, în nesfîrşite colocvii, în lecturi. Ocuparea decătre regimul politic a realităţii înconjurătoare şi nivelareasocială operată cu brutalitate în numele "clasei conducătoare"despart apele şi precizează conştiinţele. Cu toată ambiguitateastructurală a oricărui intelectual obligat să trăiască într-unregim forte (a încerca să te simţi liber interior într-o închisoaremai mică sau mai mare), conştiinţa individuală capătă volum şianvergură exact în măsura în care rezistă înregimentării.
Reflectînd, ca de atîtea ori în carte, asupra traseului parcurs,autorul-personaj ajunge la un moment dat la o dominantă apersonalităţii sale dată tocmai de "pulsiunea de a fi liber". Dupăproiecţiile sexuale de la pubertate, după "obrăzniciile" de studentremarcate de tovarăşii vigilenţi, după disponibilitatea de a servi,dar într-un sens nobil, Omului (prin medicină), după redescoperireaplăcerii ca mod de a te pierde într-o altă fiinţă, această "dorinţănelimitată de-a fi liber" organizează retrospectiv întregul romanal formaţiei: "Există, spune Freud, tot felul de pulsiuni primare,nu numai cea alimentară sau cea sexuală. De pildă, pulsiunea de-aprivi. «De ce nu ar exista, mi-am spus, şi pulsiunea de-a filiber?» O pornire care protestează împotriva oricărei limitări amişcărilor, care maximizează plăcerea musculară (şi mai tîrziumorală) de-a folosi mişcarea în toate direcţiile spaţiului, iarapoi mişcarea liberă, voioasă, năbădăioasă a gîndirii (în caredisciplina este autoimpusă). «Nu cumva», am gîndit, «asta estepulsiunea care te domină cel mai tare pe tine?» Şi cred că aveamdreptate. Multe hotărîri ale vieţii mele au fost dominate deaceastă dorinţă nelimitată de-a fi liber. Aş putea să o atribuiunei reacţii faţă de lumea constrînsă în care trăiam. Dar, sincervorbind, nu cred că un asemenea tip de constrîngere poate sădetermine o astfel de alegere, fundamentală. Ea vine din imperativemult mai arhaice, nu se poate explica decît prin evenimente de laînceputul începuturilor vieţii." (p. 316).
Citit cu atenţie, fragmentul de mai sus arată, pe de o parte,curajul real al personajului, iar pe de alta, modestia autorului cese pune sub lupă. Rezistenţa tînărului intelectual burghez laoperaţiunea sistematică de sufocare a elitelor, în anii '50, e cuatît mai preţioasă cu cît tovarăşii au lucrat mai bine. Altfelspus, caracterul, cînd e, este mai ales în acele împrejurări caretind să-l piardă sau să-l fisureze. Ion Vianu nu adoptă însăipostaza de erou ori de martir (preferată în digitaţiilememorialistice ale curajoşilor noştri post-festum). El caută, iată,o explicaţie mai adîncă pentru această nepotrivire de caracter curegimul democraţiei populare. N-ar fi atît curaj civic, cît opredispoziţie genetică pentru libertatea mişcării şi a gîndirii; nueste neapărat rezultatul unei reacţii la constrîngerile totalitare,ci mai degrabă o opţiune fundamentală pe care fostul tînăr afăcut-o, mai întîi, inconştient.
Registrul bombastic sau insidios al eului memorialistic exhibat nuexistă nicăieri în paginile cărţii lui Ion Vianu. Asistăm, înschimb, la o adevărată căutare a sinelui ascuns. "Amorintellectualis" rulează desfăşurătorul biografic al unui personajconstrîns social, penalizat ideologic şi frămîntat de însăşi vîrstatînără la care se află. Biografia devine autobiografie prin modulsistematic şi în acelaşi timp subtil în care autorul recupereazăsensul experienţelor traversate. Dramele din lagărul socialist,sinuciderea prietenului drag Mironi, ulterior trauma exiluluiconstituie secvenţe destabilizatoare, de ruptură şi disoluţie apersonalităţii. După ce le-a înfruntat în plin, autorul le vaexpune fără impudice văicăreli. Tonul este reţinut, sobru, manierapuţin pedantă. Şi aproape fiecare episod (considerat) relevant,numeroasele şi fugitivele secvenţe ale unor fapte în permanentăconcomitenţă şi derulare sînt acum focalizate şi meticulosanalizate. Practic, pe Ion Vianu nu trebuie să-l crezi pe cuvînt,fiindcă demonstrează; demonstraţia înseamnă argumentaţie rotunjită,iar rotunjirea nu e, la el, stilistic-sofistică, ci rezultatul uneimeditaţii profunde la temă.
Dacă formatul social se arată demoralizant pînă la a fitraumatizant, episoadele de formaţie "smulse" mediului ambiant(lecturile, audiţiile muzicale, studiile de filologie clasică, maitîrziu cele de medicină) sînt explorate pînă cînd protagonistul sesimte saturat de ele. Unde e capătul? Fiecare punct terminusconstituie de fapt un nou început, cu reinvestirea totală atînărului acum septuagenar, cu aceeaşi beţie lucidă a unui TudorVianu doritor de a nu rata nici o experienţă culturală majoră.Tatăl este, de altfel, un personaj formidabil în autobiografiafiului. Un mare spirit văzut în intimitate, dar şi cuobiectivitate; cu vădită admiraţie, dar şi cu sentimentul - încăviu - că presiunea exercitată de el asupra celorlalţi era enormă.Ion Vianu îl recuperează din vechile lor dialoguri, precum şi dinscrisorile ori cuvintele trimise înspre magistru de cîţiva "frumoşişi virtuoşi tineri" (de la Noica la Negoiţescu şi de la Papu laBalotă), "apărătorii culturii şi virtuţilor în vremuri derestrişte".
Un efect extraordinar apare din majoritatea scenelor cu T. şi dininterpretarea lor de către fiul atent şi competent. Aşa cumregretatul Matei Călinescu, "Geamănul" din "Amor intellectualis",vorbea în "Portretul lui M" despre băiatul său grav bolnav cadespre un învăţător al lui, celui matur, şi aici filiaţia esteîntoarsă. Tudor Vianu e tatăl, însă T., personajul lui Ion Vianu,devine fiul fiului său, obiectul unei afecţiuni şi al uneicompasiuni înţelepţite. Privirea ingenuă a copilului de pe vremurie dublată de comprehensiunea unui psihoterapeut: "Mic fiind, m-amconfruntat cu fragilitatea şi melancolia lui T., cu primejdia cafiinţa lui plină de sensibilitate să se scufunde. Apoi, am avutde-a face cu nevroza mamei mele (...) dorinţa mea de a le fivindecător avea de-a face şi cu felul în care ei se încredeau înmine. Cu acel subînţeles neîntrerupt că eu îi puteam salva - dacănu de la moarte, cel puţin de la disperare - prin prezenţa meaalături de ei, dar şi prin însuşirile mele bune." (p. 321). Iubireafilială se vede astfel învelită în plasa unei înţelegeri (la toatenivelele) pe care Tudor Vianu o merită nu numai din parteamoştenitorului său...
Închizi această autobiografie absolut remarcabilă cu sentimentul cădespre valorile "frumoşilor tineri" din anii '50 nu putea vorbiatît de convingător decît unul dintre ei.


*) Ion Vianu, "Amor intellectualis. Romanul unei educaţii", EdituraPolirom, Iaşi, 2010, 408 p.


DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiaruniversitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şiconsilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară înAdevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară(2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei îndialog, Bucureştiul cultural, Caiete critice, precum şi la ziareleEvenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio RomåniaCultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor înFilologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o tezădespre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere(Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut alUniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" alAcademiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie.Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån.Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literaturăromånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literarăal Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu OctavianPaler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7216
Diferență: -0,1438
Ieri: 4.7260
Azi: 4.2706
Diferență: 0,3077
Ieri: 4.2652
Azi: 5.2121
Diferență: 0,9921
Ieri: 5.1738
Azi: 4.3268
Diferență: -0,5196
Ieri: 4.3396