"Acesta e focul după ce arde,
(José Luis Zerón)
José Luis Zerón este poet şi eseist spaniol (născut în anul 1965, la Orihuela, Alicante), cunoscut şi ca editor al revistelor de cultură Empireuma şi La Lucerna. A publicat mai multe volume de versuri: Solumbre (1993), Alimentando lluvias (1997), Frondas (1999), pentru acesta din urmă fiindu-i decernat premiul "Nicolas del Hierro". Alte distincţii culturale primite: Premiul de Poezie "Ciudad de Orihuela" (1987), Premiul Naţional de Poezie "Montesinos 2000" (1996). Creaţiile sale au fost, de asemenea, incluse în diferite antologii poetice apărute în ultimii ani în Spania, autorul manifestându-se ca o prezenţă constantă în cercurile culturale hispane, volumul său de poeme El vuelo en la jaula fiind finalist al Premiului Criticii în anul 2004.
Cea mai recentă apariţie editorială a sa este placheta de poeme Las llamas de los suburbios* (2010), apărută sub egida Fundaţiei Culturale "Miguel Hernández", din Alicante. Citind poezia lui José Luis Zerón, ne dăm seama că, de la începuturile sale şi până la creaţiile ultimilor ani, autorul a rămas fidel unor principii constante şi pe care şi le-a formulat extrem de clar încă din prima clipă. Astfel, pentru el, la fel ca şi pentru marii săi înaintaşi - deloc întâmplător, unul dintre modelele sale literare este tocmai Miguel Hernandez, considerat de Dámaso Alonso "genialul epigon al marii generaţii lirice hispane de la '27" - poezia reprezintă calea privilegiată de cunoaştere a realităţii. Doar prin intermediul ei, pare a spune adesea autorul, fiinţa umană poate descoperi modalitatea cea mai adecvată de a se raporta la universul înconjurător, pe de o parte, iar pe de alta, de a se înţelege pe sine. Iar dacă o asemenea concepţie poate părea desuetă în epoca tehnicizată şi grăbită în care trăim, trebuie să recunoaştem, la finalul lecturii scrierilor lui José Luis Zerón, că poetul are dreptate. Mai mult decât atât, excelenta lecţie pe care lirica sa o oferă primeşte, la o analiză atentă, o consistenţă neaşteptată şi o pregnanţă a mesajului cum nu descoperim decât în cazul adevăratei poezii.
Convins că între om şi natură există nenumărate posibilităţi (punţi!) de comunicare, autorul scrie o poezie limpede şi aparent simplă - deşi, e adevărat, nu lipsesc din unele texte nici anumite accente ce pot fi considerate ermetice, cel puţin în lirica sa de început - care mizează mult pe o inedită risipire în peisaj, pe o exprimare indirectă a sentimentelor celor mai arzătoare, care se văd, astfel, atenuate sau nuanţate prin integrarea lor de ansamblu în atmosfera levantină a coastei din apropiere de Alicante, loc de care José Luis Zerón rămâne profund legat şi căruia poezia sa îi datorează foarte mult. Prin urmare, în unele poeme avem de-a face cu celebrarea miracolului simplităţii existenţei celei mai efemere, în vreme ce în alte texte este evidenţiată, dimpotrivă, perenitatea artei, menite a salva condiţia umană din faţa insidioaselor atacuri ale vremelniciei. Rezultă, de aici, configurarea unui spaţiu liric predilect, al cărui centru este de găsit în actul - cu profunde implicaţii - de contemplare a lumii exterioare de către o conştiinţă poetică mereu capabilă să trăiască în acord cu ritmurile naturii, care tinde, oarecum paradoxal, să se transforme, pe momente, într-un univers oniric ale cărui filiaţii literare pot fi descoperite, în ansamblu sau pe fragmente, în opera acelor autori pe care José Luis Zerón însuşi îi admiră. Poemele, care dau uneori senzaţia unui idilism reconfortant, se dovedesc, deci, a fi de fiecare dată mult mai mult decât simple tablouri bucolice, ele reprezentând, practic, şansa fiinţei umane de a evada, prin contemplarea frumosului etern, din condiţionările prezentului şi din banalitatea ori efemeritatea existenţei cotidiene. Acel "zbor în colivie", sitagmă ce constituie şi titlul unuia dintre volumele de poezie ale lui Zerón, este, prin urmare, chiar sacrificului suprem reprezentat, în cazul creatorului de vers, de abandonarea poeziei, de alegere pe deplin conştientă a unei tăceri ce alimenteaza, prin propria sa substanţă, mesajul pe care, ulterior, cuvintele renăscute îl vor purta şi pe care îl vor transmite celor care încă nu au uitat să citească.
În recenta plachetă de versuri a lui José Luis Zerón, simbolurile de bază sunt apa şi privirea, iar peisajul - pe care scriitorul continuă să-l descrie şi să-l construiască - se umanizează treptat. Elementul acvatic devine, ca şi pentru Francisc de Assisi, umil, preţios, folositor şi cast, supus privirii omeneşti şi, în special, privirii îndrăgostite, predispuse să observe roua dimineţii şi picăturile de ploaie ca atribute esenţiale ale unei feminităţi primordiale. José Luis Zerón rămâne şi în aceste poeme, la fel ca şi în alte creaţii ale sale, un poet erudit şi un spirit cultivat, mereu gata să observe micile miracole cotidiene şi să găsească, chiar şi în rutina aparentă a existenţei de fiecare zi, un motiv de celebrare a frumosului, binelui şi adevărului în care, pe urmele marilor săi înaintaşi, continuă să creadă, invitându-şi cititorii să procedeze întocmai.
*) José Luis Zerón, Las llamas de los suburbios, Fundación Cultural "Miguel Hernández", Alicante, 2010
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
