Despre Radu Mihaileanu se vorbeste tot mai mult in ultima vreme. Filmele lui au fost premiate in Franta si in afara Frantei. La cea mai recenta festivitate Cesar (echivalentul european al Premiilor Oscar), filmul sau "Va, vis et deviens" a luat Premiul pentru cel mai bun scenariu. Regizorul a plecat din Romania de mai bine de doua decenii.
- Domnule Radu Mihaileanu, am sa incep cu o intrebare simpla: de ce regie?
- La inceput am incercat regie de teatru. In Romania mai ales, am facut ceva teatru, aveam o trupa ilegala pe timpul lui Ceausescu, eram si actor la Teatrul Evreiesc. Dar, venind la Paris, unde nu exista scoala de regie de teatru, am intrat la Scoala de regie de cinema, se numea IDEC pe timpul ala, fara sa vreau la inceput, dupa aia m-am contaminat.
- Ati trait in Romania pana la 22 de ani, de ce nu ati urmat IATC?
- Am dat la IATC in Romania si din fericire m-au picat. Bine, pe timpul ala era greu, erau unii care intrau pe valoarea lor absoluta, dar erau multi care intrau pe valoarea parintilor, ca sa nu spunem ca erau fii de stabi sau fii de artisti oficiali ai regimului. La regie, daca-mi aduc bine aminte, erau cam cinci locuri pe an pentru toata Romania. Va inchipuiti, cand erau sase fii de stabi, radeam cand citeam listele, "care dintre fiii de stabi va pica?".
- Ati spus ca aveati o trupa ilegala. De atunci gandeati liber?
- Gandeam liber de mic copil si multi gandeau liber in Romania. Aveam o mie de prieteni cu care ma plimbam noaptea printre blocuri si vorbeam de libertate, un vis. Ne intrebam daca va veni vreodata si in Romania. Sau ne intrebam daca sa evadam, pentru ca ne sufocam. Deci nu eram singurul care gandea liber.
- Ce piese jucati cu trupa semilegala?
- Jucam piese comice, comedie burlesca, idolul meu era Chaplin, dar piesele se situau, intre ghilimele, in Anglia secolului XV: un rege si o regina cam tampiti, care erau, fireste, Ceausescu si Elena. Toata lumea din sala intelegea, eu scrisesem piesa in felul acesta ca sa fiu acoperit in cazul in care cenzura sau securitatea veneau sa ma ancheteze. De cateva ori m-au luat la intrebari, iar eu faceam ca tot romanul pe pe prostul si spuneam : "Nu, de ce intelegeti dumneavoastra treaba asta? Este clar ca actiunea se intampla in Anglia secolului XV".
- Erati un fel de Slomo din "Train de vie"?
- Erau doi "Slomo", erau doi nebuni. Personajele principale erau nebunii regelui, care erau oamenii liberi si spuneau adevarul. Cum spuneau multi adevarul chiar in teatrul romanesc, care, in anii ''70-''80, era unul dintre cele mai puternice din lume, cu regizori nemaipomeniti, precum Pintilie, Ciulei, Andrei Serban dupa aceea. Eu incercam sa imit acest model. Iar teatrul era liber.
- Apropo de Pintilie, stiu ca si tatal dvs. a avut o legatura cu el. Mai precis, a scris un scenariu pentru Pintilie...
- Primul film al lui Pintilie urmeaza un scenariu despre viata tatei, din timpul razboiului, iar fratele meu si cu mine facem figuratie, suntem copii mici. Cred ca eu aveam 4-5 ani, iar fratele meu 7 ani jumatate. Suntem intr-o mica scena in care Dan Nutu si Irina Petrescu danseaza la un bal. Povestea este a tatalui meu si a mamei mele.
- Aceea a fost practic prima intalnire cu camera?
- Da, dar nu intelegeam nimic si ma plicitisea. Nici nu-mi trecea prin minte ca voi face intr-o zi acelasi lucru. Eram indragostit de Chaplin. As fi vrut sa fiu Chaplin-ul romanesc. Dar inca nu intelegeam ce inseamna cu adevarat cinematograful.
- Numai regimul comunist din Romania v-a determinat sa plecati?
- Da! Eu am evadat - nu mai puteam, iar la un moment dat tatal meu mi-a spus: "Tu trebuie sa pleci, altfel termini in inchisoare!". Adica aveam un spirit de libertate ca toti prietenii mei, nu puteam sa-mi tin gura. La scoala eram mai mult afara decat in clasa. Faceam pe clovnul, dar spuneam si multe prostii. La armata m-a pedepsit securistul si m-a salvat seful garnizoanei, pentru ca am facut un spectacol in care imi bateam joc de o poezie patriotica despre Ceausescu. Mimam exact contrariul. Toate piesele pe care le scriam si le jucam cu aceasta trupa formidabila erau politice. La un moment dat, s-ar fi prins.
- De ce ati ales Parisul?
- Eram, ca sa zic asa, francofoni in familie. Tatal meu a fost prieten cu si a tradus toata opera lui Malraux; a fost de asemenea prieten cu Mauriac, cu Sartre si cu multi alti intelectuali francezi. La noi acasa, tin minte, aveam o biblioteca pe doua randuri, in fata erau cartile oficiale, pe care aveam voie sa le citim in Romania, in spate, ascunse, unele chiar invelite in ziare, erau cartile interzise. Cartile franceze, engleze, americane. Citeam mult in franceza si chiar am fost la Liceul francez.
- Adica aveati o viata paralela cu a regimului. Una era ce invatati la scoala, alta ce invatati acasa.
- Nu stiu daca era tocmai dubla si oricum nu eram singurii. Era in Bucuresti un trafic nemaipomnit de carti invelite in ziare. Romania a fost si mai este o tara foarte intelectuala. Oamenii au citit foarte mult, poate si din cauza ca nu puteau respira altfel. Si eu visam tot timpul sa evadam din aceasta inchisoare. Pana si o guma de mestecat straina era un fel de evadare sau un blue-jeans.
- Va gandeati atunci sa faceti film?
- Nu, ma gandeam la teatru. M-am gandit la film cand tata mi-a spus: "La Paris nu exista scoala de teatru, vei fi obligat sa faci film!". I-am spus: "O sa fac film, dar in ziua in care voi avea diploma, voi reveni la teatru". Apoi m-am indragostit de gros-plan. Cand am descoperit gros-planul, mi-am spus: "Uite, asta este un instrument dramatic pe care nu-l cunosteam in teatru".
- Ce senzatie ati avut cand ati ajuns la Paris?
- Pe de o parte, o fericire enorma. Un vis care se implinea. Cand am vazut prima data Turnul Eiffel, Notre-Dame, Champs Elysée, mi se parea ca nu e real, ca picioarele mele nu sunt pe pamant, dar in acelasi timp, va spun sincer, consideram totul o indecenta. Am ajuns in decembrie, tot Parisul era iluminat de Craciun, erau beculete peste tot, o lumina incredibila, un paradis. "Indecenta" asta m-a lovit. Ma intrebam cum se poate ca oamenii astia sa fie atat de bogati, cum poate fi atata risipa de lumina, iar noi la Bucuresti sa nu avem curent electric toata ziua. Foarte repede a trebuit sa revin la realitate, adica sa-mi castig existenta, sa-mi gasesc o camaruta si asa mai departe.
- A fost o lupta dura si la Paris?
- A fost lupta dura pe care o traieste orice emigrant, de oriunde ar veni el, din Romania, din Africa, din Asia. Primii doi-trei ani sunt intotdeauna duri, intai pentru ca suntem saraci. Venisem singur. Reusisem sa primesc o mica bursa a statului francez gratie tatalui meu, care ajutase la promovarea literaturii franceze in Romania, dar aceasta era insuficienta. Eu insa eram fericit, mancam sunca si beam coca-cola. Asta era visul meu; mi-ajungea pe zi o bagheta de paine, sunca si coca-cola. Ma gandeam ca prietenii mei din Romania n-au nici macar asta. Dar era dificil si cu diferentele dintre cele doua culturi, eu eram obisnuit sa-mi chem un prieten pe la doua noaptea, daca-mi era greu, sa-i spun ce am pe suflet. Aici nu se face asa... Poti sa te anunti pana la 10 seara. Mai tarziu e cam greu, oamenii se culca pentru a fi in forma a doua zi, altfel sunt dati afara de la lucru. M-am obisnuit greu, mi-au trebuit doi-trei ani ca sa inteleg si sa ma adaptez. Cand revin in Romania sunt fericit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
