George Neagoe (n. 19 august 1986, Drăgăşani, Vâlcea) este din 2008 asistent de cercetare la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, Academia Română. Lucrează, în acest moment, la proiectul „Cronologia vieţii literare româneşti. Perioada postcomunistă: 1990-2000”, condus de criticul şi cercetătorul Bianca Burţa-Cernat. Doctor în filologie cu teza Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş, sub îndrumarea profesorului Nicolae Manolescu (2013). Publicată în acelaşi an la Editura Cartea Românească, monografia a fost distinsă cu Premiul Uniunii Sciitorilor pentru debut. Între 2010 şi 2014 a condus seminare de istoria literaturii române la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Colaborări cu recenzii, cronici, studii de specialitate în revistele Cultura (2008–2015), Apostrof, Transilvania, Limbă şi literatură. A fost bursier postdoctoral al Universităţii din Bucureşti (iulie 2014–septembrie 2015). Cel mai recent volum al său este Mizantropul optimist: G. Călinescu şi (de)stalinizarea României (Ed. Cartea Românească, 2015).
– Domnule George Neagoe, aţi publicat relativ recent la Editura Cartea Românească o carte care a fost comentată, deşi nu îndeajuns de intens, „Mizantropul optimist. G. Călinescu şi (de)stalinizarea României”, pe care aţi scris-o cu ideea că „criticul literar a fost un om al vremii de atunci.” Răspunde cartea întrebărilor pe care admiteţi că vi le puneaţi înaintea scrierii ei?
– Aş face o precizare. Volumul a fost răsplătit deja. E o bucurie că, revenit la specia care l-a consacrat, Nicolae Manolescu s-a oprit, în „România literară” (nr. 8/ 2016), la Mizantropul optimist. Mi se pare suficient că profesorul meu m-a onorat, comparându-mi cercetarea cu seriozitatea lui Z. Ornea. Vă rog, de asemenea, să vă îndreptaţi atenţia şi asupra comentariilor lui Dan Gulea de pe platforma voxpublica.ro. O intervenţie succintă, care decodează structura cărţii, a făcut Silviu Gongonea în „Ramuri” (nr. 3/ 2016). E reconfortant să observ că, până acum, publicul a fost receptiv la proiectul acesta. Aş adăuga faptul că e nevoie de răbdare ca volumul să fie asimilat.
Întorcându-mă la întrebarea dvs., mărturisesc că tabloul pe care l-am reconstituit (parţial, desigur) nu m-a prins nepregătit. Ştiam, ca majoritatea cercetătorilor, concesiile ilustrului bărbat. Am adus doar un plus de realism supoziţiilor şi m-am străduit, pe cât mi-a stat în putere, să rafinez analizele. Am învăţat, după un dialog cu Georgeta Drăghici şi Mircea Anghelescu (Radio România Cultural – emisiunea „Polemici elementare”), că în istoria literară nu se trag concluzii. Dacă „vremurile” lui G. Călinescu stau sub semnul incontrolabilului, vreau să scot în evidenţă o frază esenţială din Mizantropul optimist: „lui G. Călinescu nu i-a lipsit caracterul, ci moderaţia”.
– Volumul de la Cartea Românească vine după debutul la aceeaşi editură cu Asul de pică, un studiu controversat despre Ştefan Aug. Doinaş, care a fost răsplătit de Uniunea Scriitorilor cu Premiul pentru debut în anul 2014. Faptul că v-aţi ocupat de un om „al zilelor noastre” şi nu de un clasic aflat demult în canoanele literare a fost un impediment?
– Doinaş a fost un început. Un început de pregătire, fiind teză de doctorat. Un început de acomodare cu documentele de la C.N.S.A.S. Un început de polemică, indirectă, cu unii intelectuali marcanţi. Un început al dezbaterii despre cum s-ar cuveni folosit dosarul de Securitate în biografiile intelectuale ale scriitorilor. E nevoie ca această sferă să fie integrată în ceea ce poate fi numit noul biografism. Repet: nu ajungem la concluzii, ci la modalităţi de a privi lucrurile, de a ne orienta. Discernem fapte, ceea ce nu înseamnă că ajungem la nişte certitudini. Puţini comentatori (Paul Cernat, Alex Goldiş) au sesizat că, dacă întâlnim un punct fix în Asul de pică, acesta se numeşte faptul că „Doinaş a fost un politician al literaturii”. Apropierea de viaţa, de opera şi de problemele lui Doinaş cu Securitatea nu m-au inhibat. Când Doinaş trecea la cele veşnice, eu nici nu împlinisem 16 ani. Prin urmare, pentru mine, poetul solemn al anilor 1940-1947 şi artizanul mistic din anii 1990 (Psalmi), aparţinea tot altor vremuri.
– Cărţile dvs de critică literară se bazează mult şi pe arhivele Securităţii. Probabil e acolo materie pentru zeci şi sute de cărţi şi studii. Intenţionaţi să continuaţi? Este la mijloc vorba de o modă sau acele arhive chiar trebuie cercetate?
– Aştept subiectul. Dosarele Securităţii nu scot personaje din orice scriitor. Deocamdată îmi lipseşte războiul de ţesut biografia civilă cu formarea personalităţii, cu traseele beletristicii şi cu restricţiile epocii. Un destin se descoperă la intersecţia proiectului individual cu obligaţiile şi cu restricţiile contextului. Am găsit şi un teritoriu complementar al Arhivelor Securităţii. E vorba de fondurile Siguranţei, având informaţii dense despre scriitori, aflate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale.
Cred că moda s-a consumat cu autorii de studii consistente: George Ardeleanu (N. Steinhardt), Oana Soare (Petru Dumitriu), Clara Mareş (I. D. Sîrbu), I. Oprişan (G. Călinescu), Ioana Diaconescu (Marin Preda). E necesar să precizez că, în Mizantropul optimist, am utilizat mai puţin dosarul de urmărire informativă referitor la G. Călinescu. Predomină materiale din dosarul Partidului Naţional Popular, satelit al P.C.R./ P.M.R. (1946-1949), în care a fost înscris şi G. Călinescu.
Dacă documentul există, nu îl putem ignora. Indiferent dacă orice act este produsul unei perspective, cercetătorul are datoria să se apropie, să-l verifice, să-l plaseze în contexte, să se distanţeze, să emită ipoteze şi să formuleze întrebări. Opera nu aşază biografia între paranteze. E ca şi cum am pretinde că valoarea estetică reprezintă o coordonată „postumă” a vieţii. A evita discuţia publică despre fondurile C.N.S.A.S. seamănă cu o formă de cenzură.
– Sunteţi un cititor asiduu?
– Cu toţii ne bucurăm de această trăsătură. Citim etichetele alimentelor şi prospectele medicamentelor (sau cel puţin aşa ar fi indicat). Ne însoţesc subtitrările filmelor. Peste tot ne întâmpină reclame, lozici şi legi. Prin forţa lucrurilor, reţele on-line ne împing să fim „scriitori” şi „cititori”.
Îmi place să citesc presă veche. La Arhivele Naţionale, am parcurs câteva zeci de role de microfilm. Trăiesc sentimente amestecate când găsesc o scrisoare olografă, interceptată de Securitate. Vorba lui G. Călinescu – „documentarul primează”. De puţin timp, m-am apropiat de parabolele Noului Testament. Evanghelia după Matei e un reper.
– Sunteţi profesor, aţi fost/ mai sunteţi ziarist, în mod cert şi critic/ istoric/ cercetător literar. Ce primează?
– Fiecare dintre aceste posturi se bucură de un timp şi de o pregătire. N-am mai predat la facultate, în mod sistematic, din ianuarie 2014. Am întâlnit studenţi exemplari, alături de care am iniţiat întâlnirile „Intertext” (în fostul sediu al Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bd. Dacia, nr. 12). A rezultat un volum, cu acelaşi titlu.
Publicistica are farmecul unei activităţi vetuste în actualul context. Scriem la „gazetă” (într-un sens anacronic), fără să ne gândim la concurenţa internetului. Îi datorez multe revistei „Cultura”, unde am semnat constant între 2011 şi 2015. Le mulţumesc din nou domnului Augustin Buzura şi doamnei Angela Martin pentru solidaritate! Mă bucură să fac parte din proiectul doamnei Marta Petreu la „Apostrof”, unde au început să se adune ceva articole.
Având în vedere profilul cărţilor mele, care mută, chiar şi pentru o scurtă perioadă, accentul asupra factorului politic, încerc să fiu cercetător. De altfel, când abia absolvisem Facultatea de Litere din Bucureşti (2008), domnul Academician Eugen Simion a considerat oportun să dau concurs la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”. Cred că am destul răgaz să mă edific asupra vocaţiei.
– Cât de mult avem nevoie de cărţi de istorie literară? Reuşesc ele să schimbe percepţia publicului?
– Avem nevoie de biografii intelectuale. Sunt câteva nume, care ne apostrofează: Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Marin Preda, I. Slavici, Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Un scriitor nu intră în conştiinţa publicului fără o carte care să cântărească raportul între operă şi personalitate. Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu e exemplul clasic.
Istoria literară – nu istoria literaturii – constituie, din punctul meu de vedere, disciplina cu un impact superior. Istoria literară asumă cadrul sociopolitic şi face trimitere la contextul cognitiv. Fără a exagera, istoria literară ajută educaţia umanistă.
– Am aflat dintr-un alt interviu că jucaţi şi fotbal de plăcere. Nu mă surprinde, mulţi oameni de cultură din apropierea dvs sau despre care aţi scris (Doinaş, Nicolae Manolescu) au făcut-o şi au mărturisit „păcatul”. Întreb însă: cum se împacă cele două în cazul dumneavoastră?
– Tata a jucat fotbal la nivel regional. A făcut şi câteva antrenamente cu tineretul Ştiinţei Craiova. La Drăgăşani, exista un derby între profesori şi medici. Îl însoţeam. Apoi, din Zlătărei, unde tata s-a născut, era şi Dănuţ Bica. Oltenii noştri vorbeau mereu despre el ca despre cel mai redutabil contracandidat al lui Gică Hagi la loturile de juniori şi de tineret. Cum ştim, nu încap două săbii în aceeaşi teacă.
Fotbalul – mişcarea în genere – reprezintă o prioritate. Merg zilnic pe jos, vreo 4-5 km. Fotbalul e un domeniu care s-a transformat în nevoie cotidiană. Nu vreau să generalizez. Dar câţi oameni folosesc zilnic săpunul? Cred că, din jocul cu mingea de fotbal, am învăţat că, deşi meciul se derulează contra cronometru, nu trebuie să iei decizii pripite. O pasă înapoi păstrează posesia. Diminuează, desigur, şansele de a marca. Dar nu le anulează.
Ar mai fi un lucru. De la unii dintre fotbalişti am deprins că trebuie să te retragi atunci când e cazul. Paolo Maldini a jucat ireproşabil până la 40 de ani. Michel Platini a renunţat în plină glorie, la 32 de ani. E plăcut că, în cercetarea literară, la 30 de ani avem posibilitatea să ne formăm. La fotbal am auzit o expresie care ne îndeamnă să ne acceptăm limitele: „atât am putut azi”. E dificil să încerci să fii magistral în fiecare cronică săptămânală. E irelevant să explici de ce rezultatele unei cărţi sunt neconvingătoare. E binefăcător să-ţi afli plăcerea în activitatea în sine.
– Aveţi umor? Bănuiesc, din moment ce într-un succint CV produs, presupun, de dvs, susţineţi că, deşi născut în acceaşi zi cu preşedintele Clinton, cu George Enescu, cu Ian Gillan şi Coco Chanel, aţi rezistat tentaţiilor meseriilor lor decadente! Vă place într-atât fotbalul încât să-l comentaţi (o face, în fond, mai toată lumea), dar să şi scrieţi despre el?
– Am scris despre fotbal în revista „Cultura”, în 2014 şi în 2015. Era Cupa Mondială din Brazilia. Colegii din redacţie mi-au relatat că, de câte ori le trimiteam câte un articolaş, se destindeau. Sper să citească interviul nostru şi vreun responsabil al unui canal de sport. N-ar strica o reconversie profesională. Cât priveşte coincidenţele zilei mele de naştere, vă rog să-l trecem în prim-plan pe D.R. Popescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
