Editura Ratio et Revelatio din Oradea, ale cărei cărţi uimesc prin calitatea conţinutului şi înfăţişării lor, publică o serie de autor Goma.
Născut în 1935 în satul Mana, regiunea Orhei, Paul Goma îşi pierde – Basarabia, casa şi acasa (calidorul), în martie 1944, când trece Prutul în noua Românie, ciuntită de Uniunea Sovietică. Urmărit de copil, împreună cu părinţii săi, de autorităţile sovietice pe teritoriul României, pentru „repatrierea în Patria sovietică”, apoi de Securitate, Paul Goma este arestat în noiembrie 1956, student fiind, după doi ani de puşcărie este condamnat administrativ la 5 ani de domiciliu obligatoriu în satul-nou Lăteşti, din Bărăgan. După 1965 încearcă în zadar să termine studiile universitare, este urmărit şi hărţuit continuu de Securitate, manuscrisele romanelor sale sunt uitate în sertarele editurilor. Este primul scriitor român care înfruntă regimul politic şi cenzura, publicându-şi romanele în Occident, la edituri prestigioase, ca Suhrkamp şi Gallimard.
Volumele din seria de autor Paul Goma, ediţie definitivă, apărute când autorul împlineşte 80 de ani, sunt îngrijite de Flori Bălănescu.
Camera de alături
În nota asupra ediţiei, intitulată „Paul Goma, un debut editorial de pe un secol pe altul”, Flori Bălănescu scrie:
Redevenit student la 30 de ani, în urma unui nou examen de admitere la Facultatea de Filologie, deşi legea i-ar fi permis (ca atâtor colegi de puşcărie politică)
reînscrierea automată în anul III de studii, Paul Goma avea să constate după 11 ani de întrerupere cauzată de sistemul represiv că regimul comunist şi-a schimbat doar părul, nu şi năravul. Debutează în „Luceafărul” (iarna 1967), apoi publică sporadic în „Gazeta literară”, „Viaţa Românească”, „Ateneu”, „Neuer Weg”, „Cravata roşie”, reuşind, nu pentru mult timp, să spargă zidul cenzurii de breaslă. În primăvara anului 1967, aflat în redacţia revistei „Neue Literatur”, Miron Radu Paraschivescu citeşte câteva pagini dintr-un fragment de manuscris, pe care
Anemone Latzina şi Dieter Schlesak îl traduceau în germană, şi exclamă: „Dar băiatul ăsta e un Soljeniţîn român!”. Revelaţia de atunci a traversat deceniile, păstrându-se până astăzi ca un automatism, o etichetă definitivă, nu totalmente dreaptă. Goma şi-a urmat distinct destinul biografic şi literar, la cote ce nu au mai
fost atinse de vreun semen român. (...) Propus sub titlul Moartea noastră ceade toate zilele, volumul de debut va apărea în librării cu titlul schimbat de Editura (de Stat) pentru Literatură (şi Artă) (ESPLA): Camera de alături. Momentul apariţiei poartă încărcătura contextului politic din Lagărul Comunist: 22 august 1968, invadarea Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varşovia. Acest unic volum apărut în limba română, în România, până în 1990, a suscitat doar atenţia a doi critici, apoi a dispărut cu totul din zona oricărui interes de specialitate sau de public, mai puţin de vigilenţa Securităţii şi Cenzurii.
Aşa cum îşi aminteşte însuşi autorul în Jurnal pe sărite (vol. 1, Editura Nemira, 1997), pe 7 septembrie 1989: „Despre scrisul meu au dat seamă doar Raicu şi Valeriu Cristea, am mai spus-o. În toamna anului 1968, în legătură cu Camera de alături. Au fost cronici în general elogioase, prevăzând un «viitor» autorului, însă, chiar atunci pe loc, resimţeam o surdă nemulţumire: Camera de alături nu era doar un pasaj obligat al meu, un prim volumaş cu care debutantul român îşi deschidea cariera, viaţa, scrisul – şi numai după acea probă (sau vamă) putea trece mai departe, la «adevărat» roman, ci, din capul locului, un fals contract pe baza căruia făcusem o falsă muncă şi primisem o falsă răsplată. Era o chestie inutilă, pe de o parte, pentru că, cronologic, prozuliţele din volumul publicat erau ulterioare romanului Ostinato, pe de altă parte, nu mă simţeam deloc în largul meu în piesele de mici dimensiuni. Însă cedasem «cerinţelor», mai degrabă sociale decât politice, adică «legii» potrivit căreia un prozator îşi face clasele şi armele în proza scurtă – schiţă – apoi trece la «o fază superioară»... şi abia după ce dă dovadă la această sui generis muncă-de-jos are dreptul să... pună pe şantier un roman...”. Cronicile apărute în „România literară” şi „Amfiteatru” nu au avut darul de a-i deschide scriitorului nebănuite căi de afirmare, aşa cum se obişnuia în epocă. Azi poate să pară neverosimil, însă, în timp ce Camera de alături păşea spre lumina tiparului, Goma era hărţuit de Securitate, care încerca să-l influenţeze, să-l şantajeze pentru atragerea la colaborare. Bătrânul student Goma a preferat să renunţe la studii, regimul totalitar nu i-a permis să le încheie nici a doua oară. La 17 februarie 1968 scrie o „Justificare biografică”, în care îşi revede întreaga existenţă, face inventarul refugierilor, excluderilor, arestărilor, încercărilor de supravieţuire de după ridicarea restricţiei domiciliare din Bărăgan şi până la readmiterea la facultate, 1962-1965:
„fierar betonist la Buhuşi”, „fotograf ambulant în raionul Rupea şi Făgăraş”, „trompetist într-o orchestră – Făgăraş”, „controlor de calitate la uzina «Rulmentul» din Braşov”, „angajat temporar la I.G.O. Făgăraş (de trei ori cîte o lună) ca proiectant la Serv. Tehnic, dar plătit de Serv... Salubritate, ca... necalificat...”. Şi încheie, la zi, în 1968, cu: „Am 33 ani, sînt student în anul II, fac de două ori pe
săptămînă naveta la Domneşti [unde era internată mama, Maria Goma], mă întreţin singur şi vreau să fiu lăsat în pace”. Cu o astfel de biografie, un prozator cu talentul şi cultura lui Goma nu putea să dea o literatură seacă, fabricată după norme şi reţete.
Camera de alături a fost şi a rămas o linie suspendată, într-un Curriculum Vitae de scriitor, CV întrerupt din start. Apariţia romanului Ostinato la editura germană
Suhrkamp, în 1971, îi va tăia orice posibilitate de a-şi continua destinul de scriitor publicat şi receptat în limba română, acasă. Pe lângă interdicţia dreptului de semnătură ca scriitor, este interzis şi ca traducător. Măsura punitivă se abate şi asupra soţiei sale, şi asupra socrului. Anul 1970 este ultimul în care sub semnătura lui Paul Goma apare o proză în spaţiul editorial românesc: un fragment din romanul În cerc, în „România literară”. Latura etico-morală (est-etică) a lui Goma devine din ce în ce mai vizibilă şi mai iritantă pentru regim şi pentru breasla scriitorilor, pe măsură ce publică în presa occidentală articole libere de „cenzură, autocenzură şi paraliteratură” şi îi apar romane la edituri prestigioase, precum Suhrkamp şi Gallimard.
Odată cu Mişcarea pentru drepturile omului, care-i poartă numele, este limpede că Paul Goma nu are niciun viitor ca scriitor în ţara lui. O adresă a Securităţii, din toamna anului 1978, referindu-se la volumul Camera de alături, trimite în teritoriu „indicaţia de a fi prevenită citirea acesteia de publicul larg”. Micul volum, care nu
fusese primit cu empatie colegială, era urmărit în 1978-1979 atât prin biblioteci publice, librării, pe tarabe, cât şi în casele oamenilor. Agentura îşi face datoria să semnaleze Securităţii pe librarii care mai comercializează această carte, scrisă de un element periculos pentru securitatea statului, sau pe civilii care au în biblioteca personală infamanta scriere. Lucrătorii Securităţii merg până la a construi legende pentru sustragerea cărţii de la particulari. În urma notelor informative, date de vânătorii de cărţi neconforme ideologic, col. Ştefan Alexie a pus la 17 martie 1978, pe o astfel de notă informativă, următoarea rezoluţie: „Am luat legătura cu Direcţia I – col. Mihai Nicolae, pentru a dispune pe plan central de retragerea cărţii”.
Ediţia de faţă a fost culeasă fidel după singurul „manuscris” existent, anume ediţia de debut, din 1968, de la E(S)PL(A), găsită după asidue căutări la un buchinist. Cele două părţi: I. De-a pămîntul (şapte proze) şi II. Camera de alături (zece proze) dau o lucrare consistentă: „Cartea de debut, deci. Un volum de proză scurtă. Carte care, de-ar fi fost să rămînă singura, şi tot îl legitima pe Paul Goma drept autor adevărat, măcar prin câteva proze – întâmplător cu «miză» (condiţie necesară, dar nu şi suficientă) şi realmente bine scrise (îndeplinind astfel şi condiţia esteticului)”.
O carte care redebutează la 47 de ani de la ieşirea sa timidă în lume.
Din Calidor. O copilărie basarabeană
Romanul este creaţia majoră a lui Paul Goma. A fost redactat la Paris, între 1981 şi 1985, în momentul în care scriitorul intrase deja în circuitul european cu celebrele sale cărţi despre închisorile comuniste. „Din Calidor a început să fie scris dintr-o necesitate internă, mărturiseşte scriitorul, trebuia să abandonez ficţiunea-ficţiune şi să încep să-mi povestesc viaţa”. Volumul constituie primul roman al ciclului autobiografic şi transcrie amintirile lui Paul Goma din cea mai fragedă copilărie. Varianta română vede lumina tiparului abia în 1990, romanul apărând mai întâi în franceză la editura pariziană Albin Michel, sub titlul Le Calidor, iar peste doi ani în engleză, la editura londoneză Readers International, având titlul My Childhood at the Gate of Unrset. În 2010 romanul cunoaşte şi o transpunere italiană, intitulată Nel sonno non siamo profughi. Un’infanzia in Bessarabia. La Chişinău, romanul este editat în 1993 şi reeditat în 2010.
Secvenţa temporală rememorată de Paul Goma coincide cu o perioadă istorică dramatică pentru locuitorii Basarabiei, care, din anii ’40 ai secolului trecut, sunt nevoiţi să suporte consecinţele distrugătoare ale schimbării câtorva regimuri politice. Anii primei copilării a scriitorului născut la Mana într-o familie de învăţători coincid cu tragicele evenimente din 1940 şi 1944, când Basarabia este cedată bolşevicilor. Astfel că, pe de o parte, romanul este o restaurare, prin superbe evocări, ale evenimentelor spirituale din copilărie, transpunând literar o trăire plenară în „zariştea copilăriei”, iar pe de altă parte, o cutremurătoare transcriere a dramei Basarabiei. Între aceste două planuri – imaginar şi real, ficţiune şi adevăr – se stabilesc relaţii pe care autorul le exprimă printr-o varietate de procedee moderne.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
