Ziarul de Duminică

Gulagul domestic/ de Alex Goldiş

Gulagul domestic/ de Alex Goldiş

Autor: Alexandru - Vasile Goldis

30.09.2011, 00:05 171

Foarte bună ideea editurii Polirom de a dedica o colecţie de autor Martei Petreu, în ciuda unei cariere scriitoriceşti dacă nu fragede, neajunse încă la vremea bilanţului. Spun asta pentru că autoarea clujeană s-a dovedit a fi, în ultimii ani, una dintre cele mai complexe şi totodată mai coerente personalităţi ale literaturii române. Voinţa de a se exersa în mai multe genuri, de la poezie până la eseu sau critică literară şi - cel mai recent - roman, n-a reuşit să spulbere originalitatea extrem de pronunţată a scriitoarei. Nu-i greu de observat că, oricât de diferite ca gen şi problematică, toate cărţile Martei Petreu sunt străbătute, ca un fir roşu, de o luciditate masochistă, aproape autodistructivă. Dacă ea a fost remarcată prompt de mai toţi exegeţii poeziei, de la Ion Pop până la Ion Bogdan Lefter, pornind chiar de la o excelentă sintagmă din "Silogism imperfect" ("lecţia de vivisecţie în oglindă"), mai puţin s-a observat că eseurile Martei Petreu poartă aceeaşi marcă. În primul rând, pentru că autoarea nu atinge decât subiecte dureroase pentru sensibilitatea ulcerată şi degrabă excitabilă a culturii române. Fie că scrie despre Emil Cioran, Eugen Ionescu sau, în penultima carte, despre Mihail Sebastian, Marta Petreu îşi dovedeşte marele talent, dublat de un curaj aproape sinucigaş, de a deschide răni. Operaţia chirurgicală aplicată în poezie propriei existenţe devine model de "tratament" al întregii culturi române. Fapt cu atât mai frapant cu cât autoarea refuză constant anestezia, gata să-şi asume toate consecinţele suferinţei - deopotrivă a pacientului şi a doctorului. Când în joc e adevărul integral şi experienţa totală, rezervele şi falsificarea induse de orice formă de metadiscurs nu-şi mai au locul. Marta Petreu e, de altfel, printre puţinii intelectuali de la noi conştienţi de faptul că o cultură autentică nu se construieşte cu tampoane şi cu complicate tactici de sterilizare, ci cu vărsare de sânge. De aici amprenta extrem de personală a tuturor cărţilor ei, de la plachetele de poezie până la eseurile despre scriitori interbelici. Chiar când nu scrie în mod explicit despre sine, Marta Petreu se livrează total prin directeţea şi cruzimea analizei. Sigur că la mijloc nu e doar acel masochism de substanţă (în virtutea căruia chiar scrierile despre alţii par pe alocuri rechizitorii îndreptate asupra propriei persoane), ci un model terapeutic acreditat în literatura română de Max Blecher, un mai vechi estet al suferinţei. Într-un pasaj magistral din "Vizuina luminată", personajul narator practica nişte paradoxale exerciţii de atenuare a durerii fizice prin concentrare programatică asupra nuanţelor ei. Descompunerea infinitezimală a senzaţiilor, analiza gamelor durerii până la ultima notă aveau menirea de a ocoli durerea însăşi ca întreg, diminuându-i considerabil forţa. Dacă suferinţa se transformă într-o simfonie gata de contemplat în sine, ea îl împinge pe cel în cauză din postura de subiect în cea - mult mai suportabilă - de martor şi de contemplator extatic. Există destule semnalmente, în cărţile Martei Petreu, că scriitoarea aplică aceeaşi cură atât "subiecţilor" pe care-i tratează, cât şi sieşi (de multe ori, concomitent).

Astfel încât "Acasă, pe Câmpia Armaghedonului" e o surpriză doar din punctul de vedere al dexterităţii în interiorul genului prozastic, nu şi din unghiul viziunii de fond. E surprinzător să vezi că tranzitivitatea încrâncenată, stilul concentrat-nervos şi gravitatea fără cusur (nicio adiere de destindere umoristică sau de autoironie ludică nu străbate scrisul Martei Petreu) specifice poemelor fac casă bună acum cu exigenţele romanului. Ce-i drept, nu despre un roman clasic e vorba, nici de o desfăşurare logică a acţiunii, ci mai degrabă de o confesiune întunecată, circulară şi obsesivă, în care poeta lucrează cot la cot cu eseista pentru a da contur unei lumi numai pe jumătate reale. Tabita Vălean, naratoarea din "Acasă, pe Câmpia Armeghedonului" reface, pornind de la moartea mamei, monografia genealogică şi spirituală, vizibilă şi invizibilă, a propriei familii. Numai că - şi aici deja reies calităţile de prozatoare, recent descoperite, ale Martei Petreu - desfăşurarea pur cronologică e înlocuită cu totul de o captivantă acumulare simbolică. Ceea ce ar fi putut constitui cu uşurinţă un simplu parcurs biologic, decupat convenţional conform alternanţei generaţiilor, devine, sub lupa proaspetei prozatoare, o poveste tensionată despre apocalipsa spirituală a unei familii.

Modul de poziţionare a naratoarei se imprimă inevitabil asupra faptelor povestite. Căci - şi aici ne reîntoarcem la obsesii mai vechi ale Martei Petreu - procesul reamintirii nu e o anamneză inocentă sau neutră, ci un ecorşeu violent şi minuţios: "Să-ţi aminteşti seamănă cu ruperea crustei maronii de pe-o rană", mărturiseşte într-un pasaj foarte interesant Tabita. Tensiunea întregii cărţi, care se citeşte cu sufletul la gură, e de regăsit, astfel, în desfolierea gradată a cicatricilor-amintiri până la pipăirea rănii vii cu degetul. Ceea ce părea la început un frumos necrolog menit să refacă portretul moral al unei familii pe cale de dispariţie se transformă, pe nesimţite, într-un rechizitoriu cu atât mai dur cu cât perspectiva acuzatoare directă lipseşte aproape cu desăvârşire. Un amestec de vinovăţie, ură, mânie, compasiune, tandreţe şi - nu în ultimul rând - dragoste ferventă, aproape religioasă, naunţează permanent discursul fiicei. Rezultă, din această perspectivă ramificată, cel puţin două dintre cele mai memorabile personaje ale literaturii române din ultimii ani.

Destinul Mariei (reţinută diminutival drept "Mica", sau, mai simplu, dar cu majusculă "Mama") parcurge un întreg ciclu de iluzii şi deziluzii. Dintr-o "principesă deghizată în ţărancă", ai cărei ochi neverosimil de vii aşteaptă miracole, aşa cum foarte plastic o caracterizează prozatoarea, Mica se transformă, în urma unei căsnicii nefericite, în călăul propriilor copii, trataţi cel mai adesea cu o răutate perversă. Un vers celebru al Martei Petreu - "Stau în coşmar ca-n mama" - poate fi acum răstălmăcit simetric ca formă de dependenţă (aproape uterină) în aversiune. Adevărate revelaţii retrospective, prin care fiica încearcă să-şi înţeleagă şi să-şi scuze în acelaşi timp părintele nedrept, sunt fragmentele despre psihologia atât de schimbătoare a Mamei: "Într-un anumit fel, ea, de care era plină casa şi curtea şi care nu umplea viaţa cu stările ei, era absentă. Nu ne răsfăţa. Nu inventa nimic pentru noi. Ne purta de grijă fără nici un fel de grijă, ca să zic aşa, ca şi cum şi-ar fi făcut datoria la minimum, ca şi cum atenţia ei interioară ar fi fost de fapt îndreptată spre altceva, de noi neştiut". Sau, în alt loc: "Mai băga ea intrigi între noi, căci, după cum am descoperit noi cu mirare, nu ne putea iubi pe toţi trei deodată ş...ţ Aşa a fost Mica, ne-a iubit numai pe rând şi de preferinţă unul contra celorlalţi". Nu mai puţin complexă - imposibil de rezumat aici - e figura unui tată la fel de crud, preocupat doar de a-şi îndoctrina (a se citi: a sfida, a teroriza) religios copiii, propovăduind zilnic, împotriva soţiei greco-catolice, sloganuri iehoviste. Această Mamă Teribilă şi acest Tată Cumplit, numiţi astfel cu dezaprobare, dar şi cu respect înfricoşat, sunt marile zeităţi absente în regimul afectiv al copiilor, aflate în permanent conflict, însă extraordinar de solidare în ceea ce priveşte mutilarea lor psihologică. Astfel încât - şi aici, prozatoarea e luată în posesie din nou de poetă - imaginile căminului părintesc sunt indisociabile de metaforele războiului. Vorbind permanent de "un teren minat", de "o înfruntare pe viaţă şi pe moarte" sau de "Armaghedonul din mijlocul casei noastre", Tabita pare să conceapă un jurnal de război mai degrabă decât un portret de familie. Tonalitatea şi ritmul mărturiei se inflamează pe măsură ce cartea devine o colecţie de atrocităţi părinteşti mai mult sau mai puţin voluntare - comparabile cu scene din "Portretul artistului la tinereţe" sau, mai recent, cu "Complexul lui Portnoy" al lui Philip Roth -, însă soldate cu grave frustrări şi traume sufleteşti. Supravieţuitoarea acestui teribil Gulag domestic reface lanţul cauzal de la cicatrice la leziune, îşi descoperă răni sufleteşti uitate şi le fixează, terapeutic, în sentinţe crude, dar extrem de precise: îmbrăcată mereu în hainele fraţilor mai mari, Tabita deduce instinctiv că "mi se cuvin foarte puţine lucruri şi numai dacă rămân de la ceilalţi"; învinuită tot timpul pentru propriile boli, ea învaţă treptat că "durerea este o proprietate şi o vinovăţie intimă, poate o trăsătură de caracter". Cel mai grav e, însă, complexul de animal prigonit, pentru care fiecare gest de afecţiune, oricât de neînsemnat, devine o revelaţie şi prilej de recunoştinţă permanentă. Înduioşătoare e, în această carte a absenţei iubirii şi a comunicării, tocmai căutarea înfrigurată după micile semne ale "dezgheţului" sufletesc. Un buchet de flori de la Ticu, momentele de comuniune mută cu Moşul Martei în faţa radioului unguresc sau lectura din "La Medeleni" împreună cu Mica sunt "cristale" neatinse de resentiment, şlefuite şi acum cu mare grijă de memoria Tabitei. Oazele paradisiace în mijlocul Infernului absolut (e ciudat cum peisajul Câmpiei Transilvaniei îmbracă la propriu, într-un aer neverosimil, culorile halucinantului Armaghedon, ieşind în decorul realismului propriu-zis) dau o complexitate extraordinară confesiunii la limită din romanul Martei Petreu.

Supără, deşi nu iese din logica obsesivă a structurii cărţii, doar repetiţia unor pasaje şi sentinţe la care prozatoarea poate renunţa cu uşurinţă într-o eventuală ediţie a doua, după cum nu era necesar episodul lung al ridicolului discurs iehovist de la înmormântarea Tatălui. În totul însă, "Acasă, pe Câmpia Armaghedonului" se anunţă deja drept una dintre marile reuşite ale acestui an, romanul unei scriitoare care a dovedit încă o dată că se poate reinventa credibil fără să părăsească spaţiul propriei sensibilităţi.

Marta Petreu - Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Polirom, 2011, 328 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO