În 2009, în vârf de criză, ziarul "Le Figaro" iniţia tipărirea "Fabulelor" lui La Fontaine în colecţia "La Bibliothèque", coordonată de Jean d'Ormesson. Deşi, la vremuri de grele, morala, în toate formele ei, cu toate că nu cârpeşte buzunare, vindecă răni şi este teribil de gustată, vânzările au depăşit orice aşteptare, până într-atât încât ziarul, după un prim bilanţ, titra vesel: "La Fontaine, un moralist pentru secolul XXI".
Entuziasmul redacţional se întemeia nu doar pe succesul de chioşc, ci şi pe numărul uriaş de internauţi care se îngrămădiseră să răspundă anchetei iniţiate ulterior de ziar: "Care este fabula dvs. preferată?" Pe locul întâi, la mare distanţă, se situa "Greierele şi furnica". O fabulă a cărei morală a fost întotdeauna prizată, şi în comunism şi în capitalism, fără deosebire de sex, religie sau naţionalitate. Pentru că, nu-i aşa, munca (fie că l-a creat pe om sau doar a dat naştere cuvântului "lene") şi spiritul de chiverniseală au fost şi sunt la mare stimă pe toate meridianele geografice şi de mentalitate ale lumii. Cu atât mai mult la vreme de criză.
În ceea ce mă priveşte, am avut tot timpul o slăbiciune ieşită din comun pentru greiere. Aşa că întotdeauna am pus deoparte doar cât să-mi cumpăr corzi pentru chitara din vara următoare. Iar vara asta, mai mult ca oricând, nu mi-a părut rău că am "cântat" pe străzile Barcelonei, în totală şi nesimţită lipsă de responsabilitate pentru iarna ce va să vină.
În toate marile oraşe pe care le-am văzut, am căutat, cu o plăcere pe care n-aş şti s-o descriu în termeni decenţi, ghimpele iraţionalului, chemarea iluziei şi anamorfozelor, straniul arhitecturilor baroce şi incongruenţelor stilistice, pulsul catacombelor. În Barcelona însă, adică oraşul care, datorită lui Gaudi şi nebuniei fără frontiere din Sagrada sau la Pedrera, ar fi trebuit să-mi zgândăre, în continuare, gustul pentru delirul stilistic din spaţiul urban, m-am întors, paradoxal, spre sentimente mai cuvioase.
Cu excepţia Ramblei, un vârtej unde nu poţi vedea nimic de atâţia oameni şi unde clădirile se pitesc îndărătul platanilor, unde intrarea în piaţa La Boqueria, care articulează teme majore ale designului modernist, este ascunsă de aripile nu ştiu cărui monstru "jucat" de cine ştie ce actor fără simbrie, cu excepţia Ramblei, deci, oraşul este pur şi simplu frumos. Frumos şi limpede. Trasat geometric, dar ornat, în cele mai mărunte detalii ale clădirilor, cu nobleţe, cu imaginaţie ţesută cu graţie, aerisit în cel mai generos mod cu putinţă, melancolic doar cât să nu facă plicticoase plimbările pe nesfârşitele artere din Eixample, viu fără stridenţă, înalt cu bună cuviinţă, divers cât să vrei să-l descoperi în fiecare zi până la sfârşitul vieţii, ca un turist etern, ondulându-se înspre munţi şi plecându-se spre mare, cosmopolit şi profund catalan, somnoros dimineaţa şi pocnind de adrenalină noaptea, ademenindu-te cu tapas doar cât să nu-ţi ofere saţietate, oraşul te ţine acolo şi după ce l-ai părăsit. Din cuburile albe şi stenice ale muzeului Miro de pe vârful Montjuic, până pe plaja Barcelonettei, şi înapoi în suişul cu smalţ al parcului Guell, numele fiecărui pas este libertate.
Un motiv în plus să-mi vină să pun deoparte fiecare şfanţ câştigat şi să-mi stabilesc definitiv aici bârlogul. Dar iată că, în total dispreţ faţă de principiile mele, sunt pe cale să devin furnică. Blestemul lui La Fontaine îi loveşte până şi pe greierii fericiţi!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
