În veacul al XIX-lea, bucureştenii care treceau prin dreptul turnului alb şi greoi al Mânăstirii Sărindar se închinau lung şi cu smerenie. Erau încredinţaţi că se află dinaintea celei mai vechi biserici din oraş.
Ştiau, de asemenea, că adăpostise o icoană făcătoare de minuni vestită în toată lumea ortodoxă, "furată - scria înciudat Pappasoglu - de egumenul grec, care a trimis-o la Patriarhia lui, la Ţarigrad". Icoana preţuia 5.000 de galbeni, o avere în epoca furtişagului. După un timp, nu se ştie când, la cererea norodului, a fost adusă înapoi: era icoana lui, la care se închinase cu mic, cu mare. Pe de altă parte, de-a lungul secolelor ea contribuise indirect, dar hotărâtor, la prefacerea mânăstirii în han. "Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mânăstirii, aducându-i mari bogăţii, dar şi mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuţilor ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni şi chiar luni în găzduirea mânăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mânăstirea în han, cuvioşii călugări fiind obligaţi să se înghesuie în modesta casă a egumenului". Acest fenomen nedorit va fi înmugurit încă în primii ani de domnie a lui Constantin Brâncoveanu, când banul Mihai Cantacuzino menţionează Sărindarul în rândul mânăstirilor cu han. Mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti - cum aflăm dintr-o plângere -, locul bolnavilor a fost luat de "unii dintre boiernaşi şi jupânese, cari pentru întâmplătoare pricini au intrat prin odăile acestei mânăstiri, nevoind să iasă şi să meargă pe la casele lor". Răspunsul lui Vodă, deşi răspicat: "nimeni altul să nu locuiască decât soborul mânăstirii şi câţi din bolnavi se vor întâmpla a merge pentru tămăduirea lor", a găsit slabă înţelegere la împricinaţi, care, spun textele vechi, "spurcau sfânta mănăstire cu cele necuviincioase". În disperare de cauză, stăpânirea a decis strămutarea acolo a câtorva bolnavi mentali "ca să se pogoare şi asupra acestor smintiţi mila Maicii Domnului". Cu voia Sfintei Fecioare, minunea s-a înfăptuit. Coconii şi jupâniţele au dispărut ca prin farmec, "mânăstirea - ne lămureşte Pappasoglu - procopsindu-se acum cu un balamuc aşa de furios, încât vecinii n-au mai putut ţine un câine. Şi asta chiar peste drum de chioşcul unde banul Ghika degusta aroma din narghilea şi mesteca halviţa. Nemernicia fu scrisă după multă răbdare pe zapis şi trimisă lui Vodă Suţu spre dreaptă judecată. Acesta hotărî numaidecât curăţirea locaşului de nebuni, nefericiţilor găsindu-li-se un adăpost în mahalaoa Icoanei, chiar lângă sfânta biserică de-acolo". Fecioarei nu i-a plăcut - se pare - judecata domnească, cutremurul întâmplat exact în anul "curăţirii" - 1802 - punând la pământ toate chiliile şi "stricând rău sfânta biserică, podoaba cea fără de seamăn". Semnul ceresc şi "lăcrimarea Maicii Domnului în ziua de Înviere", din anul următor, au înmuiat inimile boierilor Gikuleşti, Cocoreşti şi Filipeşti, care s-au angajat să repare ce mai era de reparat şi să ctitorească o nouă mănăstire. Lucrul s-a făcut în grabă, termen mai potrivit decât "râvnă", pe care îl întâlnim în documentele publicate de Ion Ionaşcu şi George Potra. La doar zece ani de la terminarea lucrărilor, întregul complex mânăstiresc Sărindar necesita reparaţii capitale! Chemat în ajutor de egumen, Ion Gheorghe Caragea va face, însă, apel la "milostivii ctitori" care, încă o dată, îşi desfac pungile, contribuţia cea mai importantă având-o viitorul domn Grigore Ghika, "bărbat blând şi cu frica lui Dumnezeu". Îşi cinstea, astfel, părintele, banul Dumitrache Ghika, înmormântat acolo. Dar fapta a fost apreciată şi de bucureşteni. Când a fost să se strămute osemintele acestuia la Ghika-Tei, în anul 1833, a venit tot poporul Bucureştilor... Atunci, Alexandru Dimitrie Ghika - îşi amintea Pappasoglu - "s-a coborât din tronul său domnesc de a îmbrăţişat coşciugele cu oasele părinţilor săi şi le-a sărutat cu lacrimi în ochi". 15 ani mai târziu, în toamna anului 1848, autorităţile ruse de ocupaţie "caută ajutorul icoanei" şi pun stăpânire pe Sărindar, unde aduc să slujească preoţi ruşi! Şi în 1877, înainte de pornirea războiului cu otomanii, au intrat în biserica Sărindar "cea purtătoare de noroc". "Pe pardoseală - scrie Gheorghe Crutzescu - au îngenuncheat atunci marele duce Nicolae Nicolaevici, cancelarul prinţ Gorceakov, generalii Gurko şi Todtleben, ofiţeri din Garda Imperială, căpetenii de cazaci". Vor fi luat cu ei şi icoana, căci după 1880 biserica a fost lăsată de izbelişte şi a început să se năruie văzând cu ochii. Imediat după desfiinţarea mânăstirii, suferise o transformare care nu numai o sluţise, dar i-a cauzat şi pretextul demolării. Este vorba de o adăugire care, neavând nicio legătură cu corpul sfântului locaş, a început să se încline: putea fi înlăturată... În plus, nota indignat Frederic Dame, "pe maidanul care înconjura biserica, ciorile se aşezau din zbor pe gunoaiele şi pisicile moarte aruncate acolo, iar când cădea seara, cete de câini înfometaţi luau locul ciorilor"! Singura construcţie ce mai rămăsese din mânăstirea-han a fost demolată în 1896, înainte de sosirea Împăratului Franz Josef. "Mulţi bătrâni - scria cu amărăciune Gheorghe Crutzescu - auzind că se dărâmă Sărindarul, veneau să se roage să li se dea şi lor o cărămidă, să o ducă acasă drept amintire şi pavăză împotriva relelor". Tâmpla bisericii, o bijuterie artistică, a ajuns undeva, într-o biserică din Rucăr... La Sărindar, pe locul bisericii, s-a amenajat un scuar cu o fântână şi un piedestal pentru macheta statuii Libertăţii. Catolicul Franz Josef a fost astfel întâmpinat de un monument păgân, dar şi masonic, care simboliza dorinţa de eliberare a românilor ardeleni... Copilărie de gust îndoielnic, ce exprima perfect "apetenţa" românilor pentru istorie şi creştinismul lor "bimilenar". Apoi locul a fost transformat într-un şantier. Capitala se îmbogăţea cu un nou edificiu impunător: Cercul Militar.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
