"Dacă o luăm în sus pe Strada Poştei - scria Gheorghe Crutzescuîn cartea sa "Podul Mogoşoaei" -, ajungi în faţa bisericiiStavropoleos. Pitită, ca la adăpostul zidurilor înalte ale caselorce o umbresc, e ca o bijuterie în teaca ei. Şi îi mulţumeşti îngând grecului Ioanichie care a făcut-o atât de frumoasă".Subscriind total la această apreciere, ne întrebăm: cum ar fiarătat înconjurată pe trei sferturi de mânăstirea-han? Deoarece,asemenea tuturor construcţiilor bucureştene din alte veacuri, niciea n-a rămas în ansamblul iniţial gândit de ctitor, ceea ce vedemastăzi fiind doar un surogat conceput de Ion Mincu, nicidecum orestaurare în spiritul epocii post-brâncoveneşti.
Cu toate că mânăstirea-han Stavropoleos datează doar din secolulal XVIII-lea, istoria acestui ansamblu nu este mai puţin fascinantădecât a mult mai vârstnicului Han Greci. Ca o particularitate,trebuie subliniată concurenţa, cu accente de persecuţie, suferitădin partea epitropilor bisericii Sf. Dumitru, cunoscuta "bisericăde jurământ" şi metoh a Episcopiei Buzăului, care s-a răsfrântasupra ariei hanului şi dimensiunilor bisericii. Revenind lactitorie, vom întâlni conlucrând pe arhimandritul Ioanichie, fostarhiereu al mânăstirii Gura din eparhia Pogonianis, cu vestiţiiboieri, proprietari ai locurilor de zidire, Popeşti şi Greceni.
Prima achiziţie de teren datează din 6 aprilie 1722. Văduva luiCârstea Popescu, Despa, născută Brezoianu, dădea "zapis sfinţieisale arhimandritul chir Ioanichie de la Pogoniani" că-i vinde"locul de casă din mahalaua bisericii Ghiormii-banul, alături cucasele Raduluilogofăt"(Greceanu, celebrul cronicar). Vânzarea locului s-a făcutprin intermediul "părintelui Daniil, mitropolitul ţării", o partedin bani fiind daţi de serdarul Gligorie Greceanu. Până la data de1 iunie 1724, când arhimandritul Ioanichie a restituit partea debani cuvenită boierului Greceanu, o parte a hanului fusese dejaconstruită.
Cum în intenţia ctitorului se profila o combinaţie între han şimânăstire, determinată probabil şi de caracterul laic al HanuluiGreci vecin, mânăstire doar cu numele, Gligore Greceanu adăuga înzapis: "Să se ştie că vrând sfinţia sa părintele kir Ioanichie săfacă o biserică în hanul sfinţiei sale pe locul Cârstii vistierulşi fiindu-i locul prea strâmt, au venit de m-au poftit ca să-i vânzun stânjen de loc, ca să încapă altarul bisericii". Un an maitârziu "Maria, fata logofătului Radu Greceanu" îi va dărui luiIoanichie "un petic de loc, pentru clopotniţă şi pivniţă". Dupădecesul ei epitropii averii vor vinde arhimandritului şi restulproprietăţii Greceanu: în lung "pe Uliţa cea Mare de jos, caremerge la Sf. Ioan", actuala stradă Stavropoleos, 22 m., iar în lat"din hanul sfinţiei sale până la locul lui Matei, fiul lui Şerbanbiv vel logofăt" 20 m. Kir Ioanichie va mai obţine şi un act dedanie pentru "moşia sa ce se chiamă Greci ot sud de Vlaşca".
Pentru strădaniile sale, patriarhul ecumenic de laConstantinopole îl va numi la 4 mai 1726 "Mitropolit propriu alMitropoliei Stavropoleos"! Cu toată această înălţare, bine meritatăde altfel, kir Ioanichie nu părăseşte Bucureştii. Gestul îl aratădezinteresat de măriri şi dezvăluie un om cu frica lui Dumnezeu,preocupat să finalizeze lucrarea începută cu aplomb şi strălucire.După ce va mai obţine în 1729, printr-un schimb de locuri cuGrigore Greceanu, câţiva metri pătraţi "ca să mai mărească altarulbisericii", se dedică plin de evlavie finisării ctitoriei sale, pecare o va isprăvi în anul 1733. La 8 noiembrie 1733 "el închinămânăstirea Stavropoleos mânăstirii Gura din eparhia Pogonianis dinEpir. Actul acesta este întărit de Constantin Mavrocordat prinhrisovul din 12 aprilie 1737". Când a închis ochii, în toamnaanului 1741, kir Ioanichie lăsa în urmă un aşezământmonahalo-comercial de mare frumuseţe şi viitor, ce a stârnitadmiraţia străinilor şi a îndemnat pe veliţii boieri la danii întrupomenire, dar şi invidie.
Bănuindu-i-se tendinţa de extindere, ca la Hanul Greci de pestedrum, aşezământul Stavropoleos a fost mereu hărţuit, pe drept saupe nedrept, de Episcopia Buzăului, care îşi avea metoh biserica Sf.Dumitru. La un moment dat episcopul Metodie al Buzăului aintenţionat chiar să zidească un han, însă a fost oprit cuameninţări grele de Grigore Greceanu, unul dintre co-ctitorii de laStavropoleos. Acest lucru se petrecea în 1746, la cinci ani de laadormirea lui chir Ioanichie! Greutăţilor datorate naturii omeneştili se vor alătura în timp cutremure furioase, precum cel din 1838,când s-a prăbuşit turla bisericii, incendii, călcare de hoţi şi aşamai departe, totul culminând cu decretul din 5 aprilie 1894, princare Sfântul Sinod a hotărât ca bisericile Sf. Dumitru,Stavropoleos, Sf. Ioan cel Mare şi Măgureanu să devină filiale alebisericii Zlătari. Un destin vitreg îşi arăta colţii acesteictitorii a lui kir Ioanichie şi a Grecenilor…
Cu atât mai vitreg şi mai nedrept cu cât în cuprinsulmânăstirii-han mai funcţiona o şcoală, care în 1838 avea 38 deelevi şi un azil pentru femei scăpătate, majoritatea văduve denegustori doborâţi de faliment. În 1861, când Schlatter, arhitectuloraşului, a pornit aşa zisele lucrări de restaurare aaşezământului, au fost acoperite cu var înseşi portretelectitorilor! Umilire voită, ignoranţă, numai Dumnezeu ştie ce afost. Părea că totul trebuie dat uitării. Zece ani mai târziu,Primăria va ordona ceea ce amânase din diferite motive, adicădemolarea hanului. După ce Vodă Cuza îi luase moşiile, i se lua şiunica sursă de venit: aşa se întâmplă când de soarta bisericii seîngrijeşte puterea laică, stăpânită fără excepţii de putereabanului! În disperare de cauză, ca bisericii să nu i se ia şipământul dimprejur, preoţii au cerut stăpânirii ca locul hanului săse dedice pe de-a întregul mânăstirii. Datorită campaniei desalvare a aşezământului dusă de oamenii luminaţi ai timpului,Ministerul Culturii îl va angaja pe arhitectul Ion Mincu să refacăstrălucirea de altădată a ctitoriei lui kir Ioanichie. După decesullui Mincu, lucrările au fost preluate de Alexandru Zagoritz, carele-a finalizat. Ceea ce vedem astăzi, o sugestie în stilneo-românesc a trecutului, se întinde pe o suprafaţă de două orimai mică decît cea obţinută de Ioanichie de la boierii Popeşti şiGreceni, un jaf impardonabil. Oare subliniază mai bine aceste noiproporţii splendoarea sfântului locaş? Nu cumva, dimpotrivă, oatenuează? Sunt întrebări retorice. Nu mai adaug decât îndemnul luiGheorghe Crutzescu: "Mergeţi şi vă opriţi un sfert de ceas în faţabisericii lui Ioanichie Stavropolitul".
EMANUEL BĂDESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar încadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române.Licenţiat în istorie la Universitatea Bucureşti, a colaborat cupeste 1.000 articole la revistele Formula AS, Lumea Magazin,Magazin Istoric şi la Ziarul de Duminică. A publicat "1 Decembrie1918 Alba Iulia - Bucureşti"şi "Imnurile naţionale la români". Esteşi coautor al volumelor "Scurtă istorie a regalităţii în România","Nicolae Ionescu", "Bucureştii de altădată", "De la Vatican laIerusalim", "Conspiraţia securităţii", "Bucureştii în imagini învremea lui Carol I" (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
