A apărut, în sfârşit, în limba română, "Ţinuturile joase", volum de proză scurtă al Hertei Müller, care are el însuşi o întreagă poveste, ce reflectă şi destinul scriitoarei, şi ultimul deceniu al dictaturii din România. Nota din final constituie o mică istorie a cărţii. Apărut întâi în România, la Editura Kriterion, în 1982, "Niederungen" a fost publicat după doi ani la Rotbuch Verlag Berlin, dar fără patru capitole, cu modificări în ordinea celorlalte şi cu tăieturi în interiorul lor.
Actuala ediţie definitivă, cu textul revăzut şi corectat de autoare, cuprinde şi capitolele excluse, iar tăieturile operate în urmă cu aproape două decenii au fost parţial anulate. Cititorul român o poate descoperi acum pe Herta cea afurisită, chiar la debut, va compara volumul cu romanele şi cărţile ulterioare şi, dacă le-a parcurs, va înţelege că aici se află în germene proza de mai târziu, ce a impus-o.
"Ţinuturile joase" configurează universul propriu - satul şvăbesc din Banat, şi viziunea ce o singularizează prin cruzimea privirii. De altfel, un critic ca Fr. Chr. Delius a găsit o sintagma inspirată, reunind univers şi viziune - "împărăţia cruzimii" datorată copilului care priveşte cu ochii neatinşi de prejudecăţi ori de influenţe, cu ochi liberi şi nesupuşi, familia şi satul, tot ce se află în jur.
Ca şi în cazul altor mari scriitori, autobiografismul hrăneşte din plin ficţiunea, dar epurat de idealizare sau de nostalgie, de orice formă de autoiluzionare. Lumea descrisă de Herta Müller aparţine celor trei cercuri ce se întretaie: viaţa şvabilor bănăţeni, ruralitatea cu alt mod de existenţă şi altă mentalitate, vârsta copilăriei când totul din jur se fixează întâi pe calea privirii, apoi a memoriei. De aici vine originalitatea izbitoare a scriitoarei.
Domină în volum schiţele, unele de una-două pagini, altele mai lungi, şi singurul text de amploare, care dă şi titlul volumului, depăşeşte suta de pagini. Toate impresionează însă printr-o construcţie impecabilă ca rigoare, prin concizie şi o rară poezie, insolită în spaţiul prozei. Iar unele sunt texte memorabile, care vor intra în antologiile cele mai severe şi în manualele şcolare (dacă nu au şi intrat), devenind în timp texte exemplare şi edificatoare.
Primele două schiţe - "Discurs la înmormântare" "Baia şvăbească" surprind o ceremonie esenţială într-o comunitate închisă, cum este satul şvăbesc, şi un ritual din viaţa familiei, cu o cruzime şi un sarcasm, cum puţine oferă literatura. Înmormântarea dezvăluie trecutul celui dispărut, cu ororile de care a fost capabil în anii războiului, iar îmbăierea anihilează devastator două trăsături, de obicei preţuite şi lăudate, curăţenia şi zgârcenia.
"Familia mea" scoate la lumină dramele indivizilor dintr-o comunitate, legăturile vizibile şi cele ascunse, născute dintr-o discordanţă puternică, între dorinţa de evadare în căutarea fericirii ori pur şi simplu a altui loc, a altei femei, şi supunerea faţă de reguli şi obiceiuri. "Mama, tata şi cel mic" dezvăluie infernul pe care familia îl poartă cu ea chiar şi plecând în vacanţă.
Dar privirea severă a autoarei se observă în "Cronică sătească", unde realizează geografia aşezării, fixându-i jaloanele: biserica şi aleea cu plopi, şcoala şi grădiniţa, piaţa şi Sfatul Popular, frizeria şi Cooperativa de consum, Căminul cultural, poşta şi miliţia. Nu lipsesc săgeţi care ţintesc spiritul şvabilor, de la alegerea numelor proprii la jocurile ce reflectă pasiunea războiului. Unele aspecte frizează comedia neagră, dar savuroasă, ca povestea bătrânului, care şi-a spânzurat iepuroaica şi motanul, căci nu le mai suporta depravarea.
Citind volumul, înţelegi că prozatoarea nu cruţă pe nimeni şi nimic, iar textele seamănă cu un microscop ce măreşte detaliile până le transformă în obsesii şi simboluri terifiante.
Şi n-ar trebui să mai mire intransigenţa din atitudinile şi poziţiile pe care le ia în diverse împrejurări, fiindcă Herta Müller aşa a fost de la bun început şi aşa a rămas.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
