Ziarul de Duminică

Hipertrofie senzorială/ de Alex Goldiş

Hipertrofie senzorială/ de Alex Goldiş

Hipertrofie senzorială/ de Alex Goldiş

Autor: Alexandru - Vasile Goldis

25.11.2011, 00:04 136

Unul dintre cele mai interesante debuturi ale anului în curs îl reprezintă, se poate prevedea de pe acum, cartea lui Stelian Müller, "Aerostat". Nume aproape necunoscut la nivel naţional, încă tânărul scriitor (născut în 1977) e o prezenţă constantă, deşi discretă, în cadrul celor mai importante cenacluri şi cluburi de lectură clujene din ultimii ani - grupate în jurul lui Ştefan Manasia şi a revistei "Tribuna". Nu-i de mirare că volumul lui a intrat în folclor ca premiant pe lista de aşteptare a editurilor de vreme ce formula însăşi e problematică. Luată de toată lumea drept "proză" (dacă nu mă înşel, aceasta e şi categoria pentru care i s-a acordat premiul pentru debut la Festivalul Ars Amaris de la Reghin), cartea lui Stelian Müller adoptă maniera jurnalului, însă trebuie citită mai degrabă ca... poezie. Într-o succintă dar frumoasă postfaţă, Rareş Moldovan are dreptate să observe câteva înrudiri de stilistică dintre Constantin Acosmei şi debutantul clujean.

Placheta de nici o sută de pagini, compusă dintr-o serie de notaţii concentrate, reţine din formula jurnalului mai degrabă convenţia decât rigoarea cronologică strictă. Aproape la fiecare cinci pagini, ciclul anual pare să se reia într-o logică destul de aleatorie: sunt "săltate" nu doar zile (reţinute fără datele lor exacte), ci luni întregi. De cele mai multe ori, mica dare de seamă din dreptul unei zile nu se deosebeşte de "starea" pusă sub semnul întregii luni. În fond, "Aerostat"-ul lui Stelian Müller e o colecţie destul de eteroclită de senzaţii şi de stări aproape banale, transcrise de scriitor într-o manieră atât de personală, încât pot fi citite, la rigoare, independent una de cealaltă. Ceea ce le uneşte, transformându-le însă în mici perle de poeticitate, e laconismul expresiei, fina (auto)ironie şi, poate în primul rând, enormul simţ senzorial.

De altfel, cartea luată în ansamblu ia aspectul unui jurnal de meteorologie, în care, însă, precizia şi obiectivitatea observaţiei sunt înlocuite de un barometru strict subiectiv. Personajul central din "Aerostat" nu-şi consultă niciodată ceasul pentru a afla ora exactă, ci preferă să bâjbâie printre senzaţii ziua în amiaza mare - ceea ce-i dă, inevitabil, alura unui lunatic diurn: "Lumina îngălbeneşte turnul catedralei, apune soarele"; "Lumină puternică, înseamnă că e amiază, piatra din turla catedralei e îngălbenită". În multe zile sau chiar luni, personajului din "Aerostat" nu pare să i se întâmple ceva mai demn de consemnat decât fluctuaţiile de temperatură, deplasarea norilor sau modificarea în intensitate a soarelui. Mai surprinzător e că acestea nu sunt înregistrate ca fenomene distante, ci ca realităţi cât se poate de tangibile: "Cer albastru, dacă întind mâna îl ating", notează undeva scriitorul. Astfel încât, deşi nu depăşeşte niciodată cadrul strict al realului şi a notaţiei minimaliste, un ciudat halou de metafizic pluteşte deasupra fragmentelor din "Aerostat". Ceva din maniera lui Mircea Ivănescu transpare în această intimitate calmă, aproape domestică, cu cele mai îndepărtate fenomene astrale, precum şi în capacitatea de a le surprinde modificările infinitezimale. Un excelent poet e Stelian Müller în câteva pasaje stinghere, aparent simple, dar pline de miez: "În după-amiaza asta, cerul e o pictură prăfuită, uitată în colţ"; "În centru, înainte de izbucnirea furtunii, aerul era dulceag, de nerespirat, cerul era gălbui, lipit de pământ"; "Soarele a inundat cerul şi bălteşte pe el"; "Un soare fără căldură undeva pe trotuarul îngust"; "O pată albă în fereastră, cerul".

Ciudat e că această fiinţă-termometru evaluează meteorologic nu doar fenomenele naturale, ci şi relaţiile cu obiectele sau cu persoanele din jur (ba chiar cu sine). Astfel încât, în ciuda fragmentarismului, volumul devine o tot mai coerentă autobiografie scrisă exclusiv din unghiul senzaţiilor. Din întâlnirile cu ceilalţi, personajul din "Aerostat" nu reţine mai mult decât culori, forme sau atingeri discrete - înregistrate, toate, aproape paroxistic: "Umbrele celor două fete s-au întins pe caldarâmul ud. În stradă e linişte şi copaci fără culoare. La un moment dat, Eva mi-a atins cotul din greşeală şi tot trupul mi s-a crispat". Cel mai expresiv sunt surprinse, însă, întâlnirile senzoriale cu sine - în măsura în care efectul de surpriză se construieşte aici împotriva tonului egal al scriiturii. Omul lui Stelian Müller îşi ia permanent temperatura sentimentelor, ca şi cum accesul direct, din interior, la ele i-ar fi blocat: "Astăzi pe stradă mi-am simţit în nări mirosul sărat al buzelor"; "Îmi ating faţa cu degetele, o simt ca o mască".

Dacă ar fi să parodiem puţin jargonul diagnosticelor medicale, s-ar putea spune că personajul din "Aerostat" suferă de hipertrofie senzorială cronică, de vreme ce percepe, aproape obsesiv, unde energetice insesizabile cu ochiul liber. Pe cât e de apatic, de retractil şi de inconsistent psihologic, pe atât e acest "om fără însuşiri" de sigur pe el în imperiul senzaţiilor. De aici, prospeţimea şi ingenuitatea ieşită din comun a multor pasaje din "Aerostat", care par să testeze limitele celor mai banale percepţii. Pozând tot timpul într-un Cristofor Columb al senzorialităţii, Stelian Müller se amuză să se aventureze în zonele ei exotice: "Îmi place ca după ce iau ibricul cu cafea fierbinte de pe chiuvetă, să-mi pun degetele pe metal şi să simt căldura rămasă. Cred că e un gest care merită făcut". Dimpotrivă, alteori prospeţimea notaţiilor provine tocmai din curajul de a transcrie, frizând absurdul sau tautologicul, percepţii de tot elementare. Căci de curaj - ornat cu multă autoironie şi simţ al şarjei parodice - e nevoie pentru a mai putea consemna "Ce cald e soarele!" sau "Sunt pe trotuar, mă gândesc «Vine vara, coace grânele»".

Toate aceste fragmente de jurnal cu sclipiri poetice ar rămâne, însă, pur experiment dacă în relieful lor nu s-ar întrevedea o dramă reală. Mai mult decât un simplu aventurier al percepţiilor de tot soiul, personajul din "Aerostat" pare să se agaţe de ele ca de un colac de salvare. Tocmai nisipul mişcător al senzaţiilor rămâne ultima garanţie a lucidităţii pentru un ins tot timpul predispus la marele înec în autism. "Încerc să-mi păstrez capul limpede", exclamă el la un moment dat. De aici paradoxul că această personalitate predispusă la un safe mode al existenţei (deşi are, teoretic, toate funcţiile vitale active, preferă să şi le economisească la maxim), posedă totuşi o sinceritate aproape brutală a senzaţiei. În umbra contemplativului abulic e de ghicit întotdeauna un nevrotic.

Păcat doar că, publicată la o editură fără mari resurse, cartea lui Stelian Müller are toate şansele să rămână necunoscută atât publicului mai larg, cât şi criticilor. Căci, dacă nu se vor împiedica în prejudecăţile de gen literar, aceştia din urmă vor trebui să identifice în "Aerostat" debutul unui scriitor original, cu nimic îndatorat temelor literaturii de azi.

Stelian Muller, "Aerostat", Editura Galaxia Gutenberg, Cluj-Napoca, 2011

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO