Am mai vorbit în această rubrică despre ucronii, cel mai recent despre o carte din spaţiul german al cărei subiect era supravieţuirea Republicii Democrate Germane. Tot un fel de ucronie este şi cartea care ne preocupă astăzi, primul roman al lui Timur Vermes*). Doar că nu se modifică istoria şi evenimentele, ci un personaj malefic apare în alte vremuri, pe cale să nască prăpăd similar. Născut în 1967 la Nurnberg, dintr-un tată fugit din Ungaria după revoluţia din 1956, Vermes este jurnalist, iar acest roman de debut s-a vândut în aproape un milion şi jumătate de exemplare, urmează să fie tradus în douăzeci şi opt de limbi, a stârnit entuziasm şi critici şi se pare că va fi ecranizat.
În Berlinul anului 2011, pe un maidan (mai există şi la case mai mari!) se trezeşte... Adolf Hitler, nevătămat, în vârstă de 57 de ani, dar singur cuc. În uniforma sa hilară, care stârneşte zâmbete, e privit cu condescendenţă. Înţelege că s-a sfârşit războiul, dar nu ştie cât de mult s-au schimbat oamenii şi nu prea mai recunoaşte oraşul. E descoperit, figura lui surprinde pe toată lumea, dar toată lumea este convinsă că e un fantastic comendian, care a intrat pe deplin în pielea celebrului personaj – înfăţişare, vorbire, frazare, gesturi, stereotipuri, idei.
„Următoarele zile şi nopţi aveau să fie pentru mine o grea încercare. În condiţii nedemne, adăpostit precar printre publicaţii îndoielnice, tutun, zaharicale şi cutii de băuturi, noaptea chircit pe un scaun curăţel, dar nu din cale afară, a trebuit să recuperez evenimentele ultimilor 66 de ani, fără să trezesc prea multă atenţie nedorită. Căci, în vreme ce alţii şi-ar fi bătut capul inutil ore în şir, ba chiar zile întregi cu întrebări de natură ştiinţifică, cu dezlegarea misterului acestei fantastice şi inexplicabile călătorii în timp, mintea mea metodică era în măsură să se adapteze condiţiilor date. În locul unei jalnice lamentări, creierul meu prelua noile informaţii şi cerceta situaţia. Cu atât mai mult cu cât - pentru a anticipa puţin - condiţiile schimbate păreau să ofere considerabil mai multe şi mai bune posibilităţi. Astfel, avea să se arate că in decursul ultimilor 66 de ani numărul soldaţilor sovietici pe teritoriul german şi mai ales în zona Berlinului se redusese substanţial. Se pleca acum de la o cifră între 30 şi 50 de oameni, situaţie în care am recunoscut fulgerător o şansă de succes mult îmbunătăţită pentru Wehrmacht, în comparaţie cu ultima estimare a statului meu general de circa 2,5 milioane de soldaţi inamici doar pe frontul de est.
Prin urmare, preţ de câteva secunde m-am gândit chiar că am fost victima unui complot, a unei răpiri în timpul căreia serviciul secret inamic îmi înscena o farsă complicată, pentru a-mi smulge astfel, împotriva voinţei mele de fier, secrete preţioase. Dar doar cerinţele tehnice pentru crearea unei lumi complet noi în care să mă pot mişca în voie - această variantă a realităţii era chiar mai ireală decât realitatea pe care o descopeream în fiecare secundă, pe care o simţeam şi o vedeam. Nu, lupta trebuia să se dea în acest bizar Acum şi Aici. Iar primul pas spre luptă este în continuare documentarea.
Nu e greu de imaginat că strângerea celor mai noi informaţii certe, în lipsa infrastructuri de bază, genera probleme majore. Iar premisele erau destul de proaste: în ceea ce priveşte politica externă, nu dispuneam nici de Ministerul Apărării, nici de cel de Externe, iar în privinţa politicii interne, din păcate, deocamdată nu se putea realiza o legătură cu Poliţia Secretă. Iar vizita la bibliotecă mi se părea riscantă într-un viitor apropiat. Prin urmare, eram nevoit să mă bazez pe informaţiile adunate din numeroasele publicaţii a căror seriozitate nu aveam, desigur, cum s-o verific, precum şi pe afirmaţii şi frânturi de discuţie surprinse de la trecători. Prin bunăvoinţa vânzătorului de ziare dispuneam şi de un aparat de radio funcţional, care datorită progreselor incredibile ale tehnicii fusese redus la o dimensiune minusculă - doar că deprinderile Radiodifuziunii Germaniei Mari se schimbaseră dramatic din 1940 până acum. Imediat după pornirea aparatului se auzea un zgomot infernal, deseori întrerupt de o vorbărie incredibilă şi greu de înţeles. Conţinutul nu se schimbase în esenţă, doar alternanţa dintre zdrăngănit şi vorbărie sporise. îmi vin în minte încercările mele preţ de câteva minute de a desluşi zgomotul făcut de acea minune a tehnicii, în zadar, aşa că am închis aparatul îngrozit. Am rămas şocat şi nemişcat cam un sfert de oră, înainte să mă hotărăsc a-mi amâna pentru moment eforturile radiofonice. Aşa că, până la urmă, m-am întors la mărturiile din presa existentă, a cărei ţintă primordială nu a fost nicicând şi nici acum, bineînţeles, nu are cum să fie relatarea adevărului istoric.”
Proprietarul chioşchiului de ziare cheamă un canal de televiziune care miroase succesul, îl angajează pe loc pe bărbatul care îşi spune Hitler, iar urmările sunt incredibile. Nu numai că „prestaţia” comediantului este apreciată de telespectatori şi de critici, dar succesul e formidabil pe internet şi Youtube, pe care, fireşte, Hitler încă nu le înţelege. E numit „Năucitorul Youtube-Hitler”. Nu-şi iese niciodată din rol. „Nu poţi câştiga pe nimeni de partea ta, dacă nimeni nu te ascultă.” Spune Hitler. Neonaziştii îl percep ca pe o ameninţare, îl bat măr, dar Hitler supravieţuieşte, fel şi fel de alte partide iau legătura cu el în spital, pregătite să şi-l asume pentru propagandă. E cumva cam în perioada anilor 20, premergătoare ascensiunii sale la putere, comparaţiile sunt dureroase pentru cititor. Hitler nu glumeşte o clipă. Iar puterea sa de seducţie a rămas intactă, mai ales în rândurile tinerilor. Se pregăteşte să scrie o nouă carte, poate să înfiinţeze un nou partid. Hitler ajunge să-i înveţe pe germani: „Poate părea dur, dar nu avem voie să privim vărcărindu-nbe spre trecut, ci învăţând din el. Greşelile nu se întâmplă ca să ne pară rău de ce s-a întâmplat, ci pentru a nu le repeta.”
„Am vrut să arăt că Hitler ar fi avut astăzi în societatea noastră democratică aceleaşi şanse de succes ca pe vremuri, doar că în alt fel”, spune Timur Vermes, care spune despre romanul său că ar fi unul „picaresc” („schelmenroman”). În germană însă, „schelm” înseamnă, referitor la o persoană, naiv, comic, simplu. Până şi criticii evrei ai romanului scriu despre un „mesaj moral”. Într-un fel, e un roman avertisment, pentru că Hitler descris de Vermes e un jucător de succes şi oricând poate apărea un alt jucător de succes.
*) Timur Vermes – Ia uite cine s-a întors, Editura RAO, traducere de Liana Mihăilescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
