In 1980, am infiintat la Muzeul din Alba Iulia un laborator de restaurare si conservare a patrimoniului. Imi amintesc ca atunci faceam cercetari la asezarea fortificata de la Teleac, din Muntii Apuseni. Traiam in acele momente o veritabila frenezie stiintifica. Ziua sapam pe varful dealului, iar seara intram in laborator si incepeam restaurarea resturilor scose din pamant. Faceam un veritabil tur de forta si treceam rapid din postura de arhelog in cea de restaurator. Comprimam timpul pentru odihna la maximum, pentru ca doream sa vad cat mai repede adevarata fata a obiectelor descoperite. In acei primi ani de functionare a laboratorului, am restaurat piese deosebite, cum ar fi o statueta de bronz reprezentand un cal, de fapt o amuleta cu valente artistice remarcabile, ilustrand contacte nebanuite cu zona asiatica, a actualei Armenii, ceea ce dovedea importanta centrului tracic de la Teleac; sau o piesa unicat pentru civilizatia primei varste a fierului din Transilvania, un sceptru din os, lucrat din corn de cerb, acoperit cu decor geometric, apartinand, cu siguranta, unui personaj important din aceeasi comunitate de la Teleac.
Acum laboratorul de la Muzeul de Istorie din Alba a ajuns unul dintre centrele nationale de restaurare a patrimoniului, in conditiile in care, in Romania, restaurarea arheologica este intr-o situatie de criza. Acesta a fost motivul pentru care aici, si nu la Cluj sau Bucuresti, s-au restaurat recent piesele din argint si aur apartinand mormantului princiar descoperit anul trecut la Turda de catre arheologii clujeni, sub conducerea lui Mihai Barbulescu.
Datare sigura cu Carbon 14
Arheologia e o disciplina care numai aparent te izoleaza de ceilalti, date fiind sapaturile pe care le faci in singuratatea santierelor. Personal consider ca o conlucrare cu colegii din tara sau de peste hotare care abordeaza acelasi gen de probleme este nu numai obligatorie, dar si benefica pentru cariera stiintifica a oricarui cercetator. Iata de ce am stabilit contacte stranse cu arheologii din Germania. La Berlin am fost de mai multe ori si am tinut o serie de conferinte referitoare la civilizatia epocii bronzului in Transilvania si la conexiunile culturale si cronologice cu zona egeo-anatoliana. Am participat la circa 15 congrese internationale, unde am cunoscut si m-am imprietenit cu arheologi din Anglia, Elvetia, tarile scandinave. Contactele cu colegi din tari cu traditie in domeniu m-au ajutat sa obtin gratuit o serie de date prin analize cu Carbon 14, efectuate in laboratoarele de la Berlin si ZŸrich, analize al caror cost ar fi fost altfel foarte ridicat. Aceasta s-a petrecut prin anii '93-'94, cand sapam asazarea de la Poiana Ampoiului si am trimis probele in Germania. In acest fel, a fost marcat pentru prima data in date absolute inceputul epocii bronzului in Transilvania, circa 2.700 - 2.600 i.Hr. Acum un an, colegii din Ungaria au publicat o descoperire analizand prin metoda Carbon 14 un mormant cu vase care provin din Transilvania, identice cu cele de pe valea Ampoiului. Datele obtinute au fost aceleasi: 2700 - 2500 i.Hr.
O alta descoperire de referinta, de data aceasta pentru istoria europeana, este cea da la Ampoita. Sapand aici, am gasit in 1985 doua inele de bucla din aur, intr-un mormant de la inceputul Epocii bronzului. Le-am publicat pentru prima data in 1991 intr-o revista din Germania. Dar, cum am avut si posibilitatea de a ma documenta aici, am aflat ca un colaborator al celebrului descoperitor al Troiei, Heinrich Schliemann, cautand resedinta lui Ulisse, in zona Ithacai, a descoperit la sfarsitul secolului al XIX-lea cateva morminte din perioada civilizatiei heladice, in care erau cinci inele, absolut identice cu cele de la Ampoita. Mai apoi, o cercetatoare din Elvetia a gasit pe coasta Dalmatiei, intr-un tumul, alte inele similare. Cunoscand descoperirile mele de la Ampoita, dar si cele din sud, ea a scris o carte despre filiera pe care circula aurul transilvan in perioada cand in Grecia inflorea civilizatia heladica timpurie, cu aproape un mileniu inainte de micenieni. Sansa a facut ca in 2002 sa vad piesele din Grecia. Erau cu o treime mai mici decat cele de la Ampoita, care fusesera lucrate din pepite de aur nativ. Lucru explicabil prin faptul ca, in perioada respectiva, albia Ampoiului era extrem de bogata in astfel de comori.
Pe soare, pe ploaie, pe vant...
Multi m-au intrebat cat de grea este meseria de arheolog. Da, este grea, dar este minunata. Arheologia se face in aer liber, pe soare, pe ploaie, pe vant. Drumetiile prin munti sunt extraordinare. As spune, de aceea, ca sunt in primul rand un arheolog al muntelui. Iata de ce, deloc intamplator, plecand de la arheologie, am devenit si un bun speolog, deoarece am ajuns in zone carstice unde am descoperit lumea fantastica a pesterilor. Apoi, din aproape in aproape, am devenit pasionat de geologie, intrucat multe unelte sau podoabe descoperite erau lucrate din pietre semipretioase. Am inceput sa colectionez asemenea pietre - agat, carneol... Arheologia a fost si a ramas vioara intai, dar am dezvoltat, in spiritul colectionarilor renascentisi, si aceasta a doua pasiune. Si tot arheologia m-a condus firesc spre un alt hobby - fotografia. Am inceput cu un Smena, primit cadou de la colegi in timpul liceului, iar acum, in 2008, am deschis la Paris o expozitie personala.
Tara de piatra
Transilvania este o zona grandioasa si, dincolo de peisaje, m-am legat foarte mult de oameni. Strabatand-o de la un cap la altul, am ajuns sa cunosc personaje fabuloase, ale caror chipuri le-am retinut cu aparatul de fotografiat si de la care am aflat povesti fascinante. Incurajat fiind de prieteni, am decis sa fac cunoscut publicului fateta mai putin cunoscuta a acestor locuri, care inca nu sunt atractii turistice dar, mai ales, portretele acelor oameni, adevarate monumente vii, urmasii celebrilor mineri aurari din Apuseni, pe care, in perioada interbelica ii imortalizase fotograful Bazil Roman. Am reusit sa surprind portretele ultimilor aurari care supravietuiesc in satele din Apuseni si am creat un arc peste timp intre lumea interbelica si cea care se stinge azi sub ochii nostri. Am plecat de la volumul de reportaje al lui Bogza Tara de piatra si mi-am intitu-lat la fel expozitia, care are trei sectiuni: tara, oamenii si patrimoniul. In prefata catalogului am inclus un fragment din insemnarile unui calator englez de la mijlocul secolului al XIX-lea, Charles Boner, care fusese uimit de frumusetea peisajului transilvanean, de bogatia minelor aurifere, de caracterele si obiceiurile pitoresti ale motilor. Expozitia a fost deschisa la sfarsitul lunii mai la sediul Centrului Cultural Roman de la Paris, apoi mi-a fost solicitata de o galerie privata din capitala Frantei care o va insoti cu o proiectie de filme documentare despre Transilvania. In toamna, expozitia va trece Canalul Manecii in tara Galilor, iar in 2009 voi veni cu ea si in Romania.
In continuare, lucrurile se leaga firesc. Plecand de la fotografii, am acceptat sa colaborez la un film intitulat Aurul Apusenilor, prilej cu care i-am condus pe realizatori nu numai prin locuri de importanta arheologica, ci si la acesti oameni extraordinari, care si-au deschis sufletul in fata aparatului de filmat. Cele patru episoade ale filmului au fost difuzate pe TV Romania International, iar versiunea de 50 de minute a fost premiata la Festivalul Filmului Documentar de la Bar (Muntenegru) in 1996.
Sunt legat sufleteste de oamenii Apusenilor, de zona motilor, de mocanimea Ampoiului si asta explica implicarea mea in campania de la Rosia Montana, pentru ca nu vreau sa vad zona aceasta disparand.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
