Ziarul de Duminică

I. Iosif Viehmann: Doua lampi si un pumn de carbid

I. Iosif Viehmann: Doua lampi si un pumn de carbid

Studentul Iosif Viehmann in Pestera Pojarul Politei, 1948 Viehmann in timpul unuia dintre experimentele de izolare din Pestera Vantului, 2005 (80 de ani)

03.12.2008, 15:18 339

Inainte de a ma apropia de pestera, ca orice copil, m-am imprietenit cu natura: cu animalele, cu plantele, cu pietrele, cu scoicile. Ma duceam la mare cu ai mei, dar in loc sa ma balacesc in apa, strangeam lucruri deosebite de pe plaja. Am inceput, asadar, prin a fi colectionar. Mai tarziu, am adus in casa iepuri, cobai si, la urma, un sarpe de apa. Mama a aflat de el, s-a suparat foc, a luat o racheta de tenis si l-a vanat. Noroc ca nevinovata reptila s-a bagat intre podea si perete si a scapat. Nu acelasi lucru se poate spune despre mine, care am ramas in continuare cu aceasta "boala". Putin mai tarziu, pe cand eram in clasa a treia de liceu, gasesc niste colegi care, ca si mine, visau la aventura si punem bazele unui trib de... indieni in zona Clujului unde locuiam, intr-un cartier de sub Dealul Feleacului, pe atunci cu putine case, in schimb cu multe tufe si copaci. Ne ridicam un cort, ne confectionam armele necesare (sageti, arcuri) si o data pe saptamana, sambata la pranz, facem un foc asa cum citiseram in cartile lui Karl May. Numai ca, in lipsa de prizonieri, frigeam slanina si ceapa rosie. Atunci, am avut si primul contact cu geologia. Fara sa stim, nu ne-a invatat nimeni, am indragit celebrele Concretiuni de Feleac, acele bile de piatra enorme, cu diametrul de aproape doi metri, dar si pe cele micute, ca mingile de tenis, pe care le poti baga in buzunar. Am carat multe asemenea bile, "noduli" in termeni geologici, formati pe fundul oceanului (celebri fiind nodulii de mangan si de fier) in strada Cantemir nr. 6, unde locuiam ca elev.

Prima expeditie speologica: Pestera Vadu Crisului
Firesc, dupa terminarea liceului, devin student la Facultatea de stiinte naturale a Universitatii clujene. In 1940, dupa cedarea Ardealului, impreuna cu familia, ne refugiem la Timisoara, dar fac naveta la Cluj, unde aveam o casa in proprietate. Intr-una dintre zile, pe cand ma aflam in tren, vad pe fereastra o imagine stranie: o gaura intr-o stanca, din care curge un adevarat parau. Ce cauta un parau sub pamant? Ma interesez printre colegii din zona si aflu ca acolo este Pestera de la Vadu Crisului si ca in imprejurimi a locuit candva contele Zichy Odon, care a ridicat pentru sotia lui un castel. Pentru divertisment romantic, deoarece pe raul subteran din pestera exista un pasaj de vreo 60 de metri pe care poti sa navighezi, contele a comandat o barca cu care se plimbau amandoi, cu lumanari in mana. Cand am aflat de aceste lucruri, mi-a venit ideea unei "expeditii de cercetare" si, repede, am cautat parteneri. Colegul meu Nitu Stefan, ulterior persoana insemnata in Comitetul Geologic din Bucuresti, si studenta Ileana Manaca, mai tarziu prima mea sotie, fie iertata, ne hotaram sa mergem la fata locului si sa vedem ce este cu raul acela care iese din stanca. Incepem pregatirile si ne dam seama ca trebuie sa facem rost de lampi cu carbid sau electrice. Unde sa le gasim? Atunci am urcat prima oara scarile institutiei unde activez si in prezent, caci stiam ca la etajul intai lucreaza un mare invatat, mare si la propriu, si la figurat, care fusese chiar in vecinatatea Polului Sud, care cutreierase mii de pesteri si care este fara pereche in lume.
 
Cum l-am cunoscut pe Emil Racovita
Suntem emotionati, chiar putin speriati, dar ne luam inima in dinti si batem la usa, sperand ca ne va deschide secretara savantului, doamna Clara. Prin sticla mata a usii se vede o umbra de Tarzan care se apropie si pune mana pe clanta. Se deschide usa si in fata noastra apare chiar marele savant. Era EMIL RACOVIT~. Ileana si Stefan dispar si ma lasa singur cu "Mosu", cum i-am spus toata viata, cum ii spune si astazi familia. Acesta pune mana pe umarul meu si zice: "Ce vrei, baiete?". "Dom' profesor, sa ne iertati, ne-am duce pana la Vadu Crisului si n-avem lumina. Va rugam frumos sa ne dati o lampa de carbid." Se uita la mine lung, ma cantareste, apoi ma "legitimeaza": In ce an? De unde sunt? Numele, etnia... Cand i-am spus ca Viehmann se citeste "fiman" si ca inseamna "vacar", a zambit si a strigat: "Clara! Adu doua lampi de carbid pentru speriatul acesta si un pumn de carbid". Nu prea stiam atunci ce trebuie sa facem cu carbidul, cum sa il bagam in lampa, dar l-am luat, am multumit si am vrut sa plec. El insa nu m-a lasat. M-a luat de mana, m-a tras inauntru si m-a dus in a treia odaie. Inauntru era un om rotund, cu gusa mare si doua perechi de ochelari pe obraz. A vorbit frantuzeste cu acest om. Cunosteam franceza, asa ca am inteles. I-a spus: "Tanarul acesta merge la Vadu Crisului. Tu ai nevoie de fauna" - si ii zice in latina numele unor animale de pestera. "Da-i baiatului cate un tubulet ca sa-ti colecteze niste exemplare." Apoi adauga: "Fii atent ca tanarul este neamt", aluzie atat la numele meu, dar si la faptul ca poate avea incredere in mine. Domnul ma intreaba ce limba vorbesc. Raspund: franceza, dar si mai bine germana. Mi se adreseaza atunci in germana si se recomanda: Pierre Alfred Chappuis, consul al Elvetiei la Cluj si subdirector al Institutului de Speologie (mai tarziu, am aflat ca era un hidrobiolog de renume mondial, elvetian de origine, bun prieten cu Racovita). Ia doua tubusoare de sticla si imi spune in romana, ca sa fie sigur ca va fi inteles corect: "Aici - animal maron, aici - animal alb". A continuat in germana si mi-a explicat cum trebuie stranse aceste vietati care sunt mici cat un bob de mazare. Acestea se intamplau in 1945.
Mergem la pestera, unde ne amuzam copios. Podetul peste canalul de 60 m era inutilizabil. Se furasera scandurile din el. A trebuit sa-l reparam cu lemn luat din castelul din apropiere. Nu ne-am lasat pana nu am ajuns in fundul pesterii. Jumatate uzi, jumatate plini de noroi. Am gasit si barca, pe trei sferturi scufundata in mal si nisip. Nu mai era utilizabila. Cele doua tubusoare cu spirt in ele le-am umplut cu "goange" albe si maro, asa cum primiseram instructiunile. Mai tarziu am invatat ca albele erau din neamul racilor (isopode), iar celelalte - din neamul insectelor de pestera (coleoptere).
De cum ne-am intors in Cluj, ne-am dus de indata la Institut victoriosi. Vine si Stefan Nitu cu mine. Ramane iar in antreu, speriat, iar Racovita ma duce la profesorul Chappuis. De data asta, ma uit mai bine la "Mosu" Racovita, nu mai sunt panicat ca prima data. Avea burtica, dar era maiestuos. Ciocul si mustata, albe de acum, ii dadeau aerul unui adevarat savant. Pentru ca el a fost omul de stiinta cu cele mai inalte merite pe care un muritor le poate avea. Emil Racovita a fost rector al Universitatii Regele Ferdinand din Cluj, director al Institutului de Speologie pe care l-a infiintat, primul din lume (Cluj, 1920), membru al Academiei Romane, presedinte al acesteia si, nu in ultimul rand, membru al expeditiei antarctice pe vasul Belgica. Cele trei tari in care si-a desfasurat activitatea de om de stiinta vreme de mai bine de jumatate de secol (Belgia, Franta si Romania) l-au preacinstit conferindu-i cele mai inalte distinctii. A fost Comandor si Cavaler al Legiunii de Onoare.
 

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO