• Leu / EUR4.9132
  • Leu / GBP5.8083
  • Leu / USD4.8027
Ziarul de Duminică

Iarina Demian: „La Luna artEST, artiştii încearcă să schimbe această lume urâtă şi nedreaptă”/ de Dorina Călin

Iarina Demian: „La Luna artEST, artiştii încearcă să schimbe această lume urâtă şi nedreaptă”/ de Dorina Călin

Iarina Demian. Fotografie de Cătălina Filip

Autor: Dorina Călin

20.11.2015, 00:05 87

Actriţa şi regizoarea Iarina Demian vorbeşte despre Luna artEST, un eveniment organizat în luna noiembrie, în Bucureşti, prin care artiştii încearcă, prin „puterea lor de seducţie”, să schimbe ceva în „această lume urâtă şi nedreaptă în care trăim”.

Fundaţia artEST, al cărei preşedinte este actriţa şi regizoarea Iarina Demian, lansează, în luna noiembrie, proiectul „Artiştii împotriva violenţei şi discriminării”. Evenimentul se va desfăşura pe parcursul lunii noiembrie şi îşi propune să atragă atenţia asupra celor mai întâlnite forme de discriminare şi violenţă prezente în societatea românească actuală.

Luna artEST, un proiect prin care artiştii luptă împotriva violenţei şi discriminării, organizat cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional (AFCN), trebuia să se deschidă pe 1 noiembrie, de la ora 20.00, la ArCuB din Bucureşti, cu spectacolul „Indianul vrea în Bronx”, scris de Israel Horovitz, în regia Iarinei Demian, cu actorii Paul Ipate, Anghel Damian şi Liviu Topuzu în distribuţie. Din cauza incendiului din clubul Colectiv, din data de 30 octombrie, prima reprezentaţie a fost reprogramată, mai ales că reprezentanţii Guvernului au decretat trei zile de doliu naţional în memoria victimelor tragediei. Drept urmare, prima reprezentaţie a acestui spectacol a avut loc pe 15 noiembrie, iar următoarea, pe 22 noiembrie. Despre actorii din acest spectacol, Iarina Demian spune că i-a ales „într-un fel foarte personal”, după ce, la probe, s-au prezentat aproximativ 170 de candidaţi.

 

Luna artEST - Artiştii împotriva violenţei şi discriminării îşi propune să atragă atenţia asupra celor mai întâlnite forme de discriminare şi violenţă din societatea românească actuală. Se spune că, pentru a merge la teatru, trebuie să ai o anumită sensibilitate. Credeţi că printre cei care vor veni la Luna artEST vor fi şi cei „vinovaţi” de discriminare şi violenţă?

– Luna artEST nu este o emisiune de scandal televizată, după cum nu este nici o revistă porno sau un ziar cu fotografii şi ştiri compromiţătoare despre politicieni. Este forma în care artiştii încearcă, prin „puterea lor de seducţie”, să schimbe ceva în această lume urâtă şi nedreaptă în care trăim. Este doar o picătură într-un ocean, dar „un drum de o mie de kilometri începe cu primul pas”.

Spectatorii vin astăzi la teatru într-un număr impresionant, de obicei îi atrage o vedetă, dar şi un spectacol despre care au auzit lucruri bune. De multe ori, vrei să-ţi cumperi un bilet la un spectacol şi nu găseşti. Asta este cea mai bună dovadă că oamenii, indiferent de vârstă, au nevoie de teatru. Darul actorului este credibilitatea, să creadă că este altcineva. Este „încarnarea celuilalt”. Credulitatea înseamna să crezi în „încredibil”. Dacă noi, cei de pe scenă, credem în incredibil şi spectatorii vor crede. Cu siguranţă în sală vor fi şi oameni care s-au făcut vinovaţi de violenţă sau de discriminare, pentru că ei nu sunt neapărat conştienţi de asta. „E de notorietate că suntem buni pentru sănătatea mintală, că suntem preventivi împotriva delincvenţei şi violenţei, eficienţi împotriva ignoranţei”, spune despre rolul teatrului Ariane Mnouchkine, celebra directoare şi regizoare care a întemeiat nu mai puţin celebrul Theatre du Soleil din Franţa.

 

–  Cât de interesat este publicul tânăr de spectacolele de teatru, pentru că, până la urmă, tinerii sunt cei care ar trebui, în primul rând, să înţeleagă gravitatea formelor de discriminare şi violenţă?

–  Se spune că teatrul schimbă conştiinţele şi că ajunge cel mai uşor la sufletul spectatorului. Nu am să povestesc aici care este rolul actorului sau al regizorului... au făcut-o mulţi alţii înaintea mea.

Teatrul este o fabrică de schimbat conştiinţe. Nu suntem singurii care am abordat tema discriminării şi a violenţei. Am fost uimită să aflu câte asociaţii, fundaţii şi organizaţii se ocupă de discriminare, violenţă şi hărţuire, fie că este vorba despre copii hărţuiţi verbal sau fizic, despre femei violate, omorâte în bătaie şi călcate în picioare sau despre discriminare etnică. Cu toate astea, oamenii din jur rămân nepăsători şi îşi văd mai departe de viaţă.

 

  La LUNA artEST, le-aţi propus tinerilor artişti concursuri de fotografie, scenarii de scurtmetraj şi piese de teatru într-un singur act, care au ca temă lupta împotriva violenţei şi a discriminării. Cât de mare a fost interesul? Câte persoane s-au înscris?

–  Am avut o experienţă extraordinară în 2006, când Fundaţia artEST a câştigat un proiect cu PNUD (Programul Naţiunilor Unite de Dezvoltare). A fost un concurs solitar, doar cu piese de teatru într-un act. Tema de atunci era „Drepturile omului”. Elevi din toată ţara, între 15 şi 19 ani, au trimis texte foarte interesante. Am scos o carte cu cele mai bune zece piese, iar cu cea mai bună dintre ele am făcut un spectacol-lectură cu actori profesionişti, aşa cum intenţionăm să facem şi de data asta. În cazul în care numărul celor care se vor înscrie va fi suficient de mare şi o să avem de unde alege. Obiectivul concursului de atunci, cât şi a celui de acum mi se pare extrem de important. Ne-am adresat în primul rând tinerilor, şi atunci, şi acum, pentru că este important să ştim cât de tare sunt afectaţi de răul din jur şi, mai ales, cât de mare este dorinţa de a schimba ceva. Cred însă că generaţia de atunci ştia să pună întrebări şi chiar să răspundă la ele. Era o generaţie a căutărilor pe toate planurile, dar mai ales în plan uman. Generaţia de astăzi pare mai puţin interesată, mai obosită şi preocupată mai mult de lucrurile exterioare şi de succesul imediat. În 2006, ne-am adresat doar elevilor, în 2015 ne-am adresat tinerilor. Din păcate, interesul este foarte scăzut. Ne-am fi dorit să răsară o tânără dramaturgie care să răspundă neliniştilor şi dilemelor de astăzi. Încă îi mai aşteptăm pe cei care au ceva de spus.

 
 

–  Este această temă una uşor de redat din punct de vedere artistic, astfel încât să fie tras şi un semnal de alarmă, dar şi să-i menţină viu interesul spectatorului, să nu-l plictisească ori să-l obosească? Spuneaţi într-un interviu că vă place să fiţi în sală când se joacă un spectacol de-al dumneavoastră. Urmăriţi reacţiile spectatorilor, schimbaţi ceva la spectacol în urma feedback-ului primit?

–  La toate spectacolele mele stau în sală ca să le păzesc, să rămână aşa cum le-am făcut: Curate! E foarte uşor să strici un spectacol, să-l încarci cu vorbe şi gesturi în plus, să-l degradezi şi poate chiar să-i schimbi mesajul. Se întâmplă adeseori ca actorii, nesupravegheaţi, antrenaţi de o sală care îi aplaudă la scena deschisă, să-şi piardă echilibrul. Să trimiţi un mesaj în sală nu este un lucru uşor. Trebuie să găseşti cheia care descuie sufletele spectatorilor. De multe ori cheia descuie doar mintea, dar nu şi sufletul. De obicei, acest secret este în mâna regizorului. Cred că mesajul unui spectacol trebuie să fie foarte puternic, ca să-i facă pe oameni să se oprească în loc.

 

  Cum alegeţi dumneavoastră actorii pentru spectacole? Pentru „Indianul vrea în Bronx", spectacol care se va juca în noiembrie, la LUNA artEST, aţi preferat să lucraţi cu Paul Ipate, Angel Damian şi Liviu Topuzu. Cât de dificil a fost să vă opriţi la cei trei actori?

–  La probele pe care le-am dat pentru „Indianul vrea în Bronx” s-au prezentat cam 170 de actori, dintre care am ales să văd vreo 40-50 de actori. Am fost uimită de comportamentul lor. Au venit total nepregătiţi, în ultima secundă. Unii dintre ei citeau textul de pe telefonul mobil, iar alţii se scuzau că vin de la gară. Erau speriaţi şi nu aveau nicio lumină în ochi. Unii îmi scriau pe mail şi mă întrebau când ajung la Festivalul de la Sibiu, că ar vrea să dea probă acolo. Menţionez că textul pentru probă l-am trimis cu un timp înainte, ca să poată fi citit şi învăţat. Aceasta este oglinda unei generaţii. Sigur, sunt şi mulţi actori foarte buni şi serioşi pe care ţi-i doreşti într-o distribuţie. Numai că şi ei au învăţat că trebuie să-şi facă mai întâi un nume şi atunci se bat să intre în tot felul de reclame şi seriale pentru a fi văzuţi, ca să capete imagine. Eu îmi aleg actorii într-un fel foarte personal. Talentul şi caracterul trebuie să fie pe acelaşi plan. Se întâmplă să mai greşesc şi, când îmi dau seama de asta, îi schimb, chiar dacă este vorba de ultimul ceas.

Paul Ipate este un actor excelent şi foarte serios. L-am distribuit până acum în patru spectacole şi ştiu că el este întotdeauna o garanţie. Pe Anghel Damian l-am văzut la Teatrul de Comedie într-un singur rol şi mi s-a părut că are farmec şi că ar putea face pereche cu Paul Ipate. Nu am greşit. Liviu Topuzu a fost printre puţinii actori care nu s-au speriat să joace rolul unui hindus şi să înveţe replicile pe care le are în limba hindusă. El nu va pronunţa niciun cuvânt în limba română, dar spectatorii vor înţelege totul. Lumea nu poate fi schimbată, suntem conştienţi de asta, dar poate fi ameliorată, chiar dacă cu paşi mici. Nu are niciun sens să privim suferinţa şi să stăm cu mâinile încrucişate. Trebuie să o descifrăm, să o analizăm. Teatrul nu este doar amuzament, are şi o funcţie etică.

 

  Teatrul independent începe să capete din ce în ce mai multă amploare, dar este, totodată, destul de blamat de artişti cu experienţă. Care ar fi soluţia pentru ca tinerii actori să se facă auziţi în spaţiul public, să aibă un loc unde să repete, să joace şi să-şi facă astfel meseria, pentru că nu toate spectacolele se pot face în baruri?

–  Cred că trebuie să producem spectacole foarte bune şi atunci lumea va veni la teatru. Teatrul independent este o alternativă din ce în ce mai importantă. Chiar şi acest spectacol, „Indianul vrea în Bronx”, este unul independent. Cred că informaţia legată de teatrul independent este eronată. Sunt mulţi actori cu experienţă care fac teatru independent şi de multe ori un teatru de stat cumpără spectacolul teatrului independent, fiindcă este un spectacol bun şi de obicei mai ieftin. Când spui teatru se presupune că ai şi o sală în care îţi lucrezi spectacolele. Dar nu este aşa. Teatrul independent înseamnă să faci un spectacol din şi cu nimic. În Franţa, un teatru independent, daca face patru spectacole notabile la care vine lumea şi demonstrează seriozitate, primeşte subvenţie timp de patru ani. La noi nu îţi întinde nimeni nicio mână. Teatrul independent este privit cu ostilitate, nu de către artiştii cu experienţă, cum spuneţi, ci de către cei care ar trebui să facă o reformă şi nu o fac. Nu e mai puţin adevărat că sunt prea mulţi actori şi doar o parte din ei sunt buni pentru profesia asta. Nimeni nu spune lucrurilor pe nume. UNATC-ul a ajuns plin de „actori profesori” care mai de care mai plini de ei, care predau arta actorului. Sunt oameni care şi-au greşit profesia şi sistemul îi încurajează şi chiar îi promovează. A devenit o practică să te angajezi la UNATC şi să devii profesor.

Iarina Demian. Fotografie de Andreea Balaurea

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9132
Diferență: 0,1672
Ieri: 4.9050
Azi: 4.8027
Diferență: 0,2547
Ieri: 4.7905
Azi: 5.8083
Diferență: -0,0103
Ieri: 5.8089
Azi: 5.0576
Diferență: 0,5687
Ieri: 5.0290