• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

IASII LUI CRETU / Danilov. Nichita Danilov

IASII LUI CRETU / Danilov. Nichita Danilov
Nu stiu cum se face, dar Nicolae Manolescu, desi sustinatorul numarul unu al poetilor optzecisti, nu este nici pe departe si criticul care sa fi dat paginile cele mai bune despre cartile lor. Textele sale aveau, in epoca, putere promotionala, dar, recitite astazi, chiar vag rafistolate in „Istoria critica", nu mai au si pertinenta critica. Rateaza, de pilda, intalnirea cu poezia unora dintre cei mai buni poeti: Ion Muresan (care pare un autor lipsit de originalitate, sub Eugen Suciu ori Gabriel Chifu, poate de calibrul unui Adrian Alui Gheorghe) si Nichita Danilov (care „ilustreaza cazul destul de rar al incapacitatii de fixare", fiind socotit, de doua ori in cele 10-12 randuri cat numara comentariul exegetului, „sorescian"). Iese o ierarhie distorsionata, in care prim-planul il ocupa scriitorii formati in Cenaclul de Luni, pastorit de Manolescu. Or, cat de generosi am fi cu acestia, Florin Iaru, sa spunem, nu are cum sa fie un poet mai bun decat cei doi nedreptatiti mai sus pomeniti. Prefer sa incep astfel acest articol despre scriitorul Nichita Danilov pentru ca, din pacate, inertia functioneaza la noi si nu e imposibil ca unii cititori cu mai putin discernamant chiar sa creada ca Manolescu a „facut" (vorba lui) canonul si ca scriitori care in mod normal trebuie situati in topul ierarhiilor sunt autori de fundal. E o falsificare grosolana, nu spun ca rau intentionata, dar macar neprofesionista, care se explica prin ignoranta (ghinionul lui Danilov este ca Manolescu nu apucase niciodata sa scrie despre poezia sa, iar acum nu a avut nici o cronica la indemana pe care sa o recicleze in Istorie).
E straniu cum poate cineva considera ca nu ar exista o formula marca Danilov. Inca de la primul volum, „Fantani carteziene", vocea este bine personalizata, in raspar cu cele din corul lunedist. Poezia lui Nichita Danilov isi descopera o vana viguroasa in explorarea unei anxietati, uneori butaforice, a aproximarii divinitatii de catre om; ceea ce nu inseamna ca ea capata accente vizionare, mistice sau de alt soi, asa cum superficial s-a apreciat uneori: lirismul consta, de fapt, in starea febrila a cautarii, a tatonarii. Singura certitudine este presimtirea a ceea ce absenta transcendentului ar insemna. „...Singuri in fata noptii/ cumplit de singuri/ nici nu ne nastem, nici nu murim!". Nimic mai angoasant decat aceasta ezitare permanenta, decat acest statut incert, fara nici o rezolvare vizibila. Se intrevede, deja, una dintre temele predilecte ale poeziei lui Danilov, acea oscilatie intre diverse travestiuri; eul se scindeaza in entitati rivale, carora nimic nu le acorda vreun atu asupra celuilalt. De fapt, notiunea de alteritate nu mai e functionala in aceasta ecuatie a interdeterminarii reciproce, caci mastile se suprapun, isi iau una alteia locul, se schimba instantaneu, se manipuleaza ori se conditioneaza mutual. Unul dintre poemele clasice ale autorului, Arlechini la marginea campului, pune in pagina in mod optim aceasta generoasa sursa de balans intre fabulos si real: „Sta in umbra mea cel a carui umbra sunt eu./ Ma priveste in ochi si-si clatina/ incetisor capul. Tot sangele i s-a scurs din fata,/ e palid intr-adevar ca un mort/ si abia-si mai tine pleoapele intredeschise.// Din timp in timp isi clatina capul.// Sta in spatele meu cel a carui umbra sunt eu/ si-mi sprijina spatele. Umbra i s-a scurs/ de pe trup si trupul i s-a innegrit tot. Daca ar bate/ un pic de vant s-ar prabusi in cenusa.// Sta in spatele meu si-si clatina incetisor capul.// Eu stau pe un scaun inalt,/ la o masa neagra de joc. Amestec cartile/ si fumez o tigara. In jurul meu e un camp gol.// Bate un pic de vant si-mi clatina capul". Mecanismul e straniu, dar logic in ordinea fabulosului postulat de gandirea poetica: contemplandu-se cumva din afara sa, individul are premonitii thanatice nu tocmai inspaimantatoare. Poemul se deruleaza sobru in linia unui simbolism deloc inedit, dar proaspat resuscitat intr-o rostire voit sacerdotala. Anularea distantei dintre cauza si efect reprezinta tiparul multor texte de prim esalon ale lui Nichita Danilov: de ar fi sa amintesc amplul „Noua variatiuni pentru orga".
Dincolo de aceste generoase fagase semantice ale poeziei, se contureaza deja un registru mai mult decat prolific: simplificarea retorica a versului acorda prioritate unei amplificari a conotatiei: este cazul unor texte aparte in creatia scriitorului, cum ar fi Camp negru, Ferapont, Cain, Abel, Finita la commedia sau Ghilotina. Acestea migreaza tacit catre scenariul absurd, dramaticul fiind una dintre notele distinctive. De data aceasta, poezia mimeaza ludicul, pentru a sugera intelesuri adanci. Nu confesiunea primeaza aici, ci pantomima, gestul simbolic. Fiinta umana devine o marioneta care executa fara nuante un spectacol lugubru: eul se dizolva printre rolurile celelalte, diferenta dintre masca si identitate devine din ce in ce mai firava.
Surpriza placuta a fost ca, in 2007, la cativa ani dupa ce poetul parea acaparat cu totul de proiecte romanesti, sa apara „Centura de castitate", o carte care cuprinde unele texte grele ale autorului. Cumva metoda s-a clasicizat. Nichita Danilov este acum mult mai preocupat sa descopere acel profil interior al omenescului, de dincolo de aparente, astfel ca se retrage strategic din text si orchestreaza situatii poetice apte sa impuna o paradigma a investirii cu sens a vidului. Cum altfel decat prin cautarea dramatica, disperata, a transcendentului, sub forma divinitatii? Aceasta raportare a omului la un reper care sa ii asigure certitudinea unui „dincolo" reprezinta una dintre temele constante ale poeziei lui Danilov: de aceasta data, ea nu mai devine alibi al confesiunii nedeghizate, ci morala finala a unor scenarii apasatoare, care concureaza imaginarul escatologic. Ce il impinge, oare, pe batranul Feofan, pictor de icoane, sa isi denunte, catre finalul unei vieti exemplare, constrangerea ce-l condamna (acesta e cuvantul) la sfintenie? Sa-l urmarim, mai intai: „astfel incat acum, ajuns la adanca senectute,/ bajbaind cu mainile, incerca/ sa deschida, apeland la tot felul de tertipuri,/ chiar si la vraja,/ propria centura de castitate,/ pe care o vedea in vis/ cum ii inconjoara coapsele…/ scartaind in bataia/ tuturor gandurilor…". Gestul acesta nu tradeaza decat o izbucnire tardiva a omenescului. Ipostaza sa de sfant nu e decat un rol pe care si l-a asumat intreaga viata, o masca pe care o accepta pana ii resimte acut falsitatea: ea nu face decat sa imite stangaci adevarata vocatie a ascetismului, pentru ca virtutea consta in stapanirea spirituala a naravurilor firii, nu in priponirea lor mecanica. De aceea, centura de castitate reprezinta nu un pret al ascezei, ci dovada unei inscenari a acesteia.
Dar, in pofida acestor tentative de disciplinare a umanului, mult-dorita intelepciune se castiga tocmai prin renuntare: Dumnezeu nu este o tinta fixa, un capat de drum, ci pretextul unei permanente cautari; la El ajungi de oriunde ai purcede, dar cu o conditie: sa-l descoperi in tine, caci doar fata launtrica a omului se poate intoarce catre izvorul dumnezeirii. Dupa ce a cunoscut esecul atingerii revelatiei prin autoconstrangere, Feofan descopera ca totul este mult mai la indemana decat banuia, dar si mai dificil de atins. Poemul cu acest titlu (Fata launtrica), piesa de rezistenta a volumului, imprumuta, strategic, tonalitatile Apocalipsei lui Ioan. In mod sugestiv, cunoasterea nu consta in asimilarea unei lectii, caci sensurile sunt prompt spulberate: „si atunci am vazut rotindu-se fata mea in afara si inlauntrul meu, o fata cu mai multi ochi si mai multe guri, care-mi vorbeau in mai multe limbi deodata. Ceea ce spuneau nu auzeam, caci la fiecare silaba, la fiecare cuvant se starnea vantul. Literele izvorau din aceste guri si se ridicau la cerul multicolor, astfel ca spre seara ochii mei se umplura de lacrimi". Imagistica aruncata in joc este una cat se poate de plastica, de concreta; nu e vorba aici de o improvizare a unei simbolistici religioase, ci de o intoarcere fizica inspre adancimile propriului eu scindat: „Aplecandu-ma ca sa privesc launtrul acelui vartej sau urlet, am simtit deodata ca sunt intors pe dos ca un sac gol de linistea ce se ridica acolo si aruncat in aer ca o piatra dintr-un crater fierbinte. Am fost cuprins de o spaima rece, simtind cum tot launtrul meu rabufneste ca o apa in afara si cum tot invelisul trupului meu se prabuseste intr-un hau fara capat". Acolo este, de fapt, salvarea: in hau, in vid. Dumnezeu insusi abia acolo se lasa aproximat, caci el se afla „de partea cealalta a existentei", umpland un gol care altfel inspaimanta. Marea proba consta chiar in depasirea limitelor omenescului, in trecerea unei vami care e propriul eu. Sfasierea, ruptura, smulgerea din sine reprezinta metafore concrete ale acestei agonice tentative de a migra „dincolo de lumina", „mereu dincolo de sine". Ceea ce constituie reusita suprema a acestui scenariu vizionar este concretizarea fiorului mistic, corporalitatea pe care o capata aceasta suprema experienta spirituala. Este o imaginare palpabila a extazului, poate cea mai puternica din literatura noastra, lipsita de mari mistici. Nu intamplator acest scenariu al mantuirii prin identificarea, in vidul absolut, cu divinitatea este resimtita ca un tragic divort de sine insusi. Deloc paradoxal, pierzandu-se de sine, fiinta isi fixeaza corect azimutul. Cu alte cuvinte, supravietuieste.
Poezia lui Nichita Danilov nu este deloc explicita, caci lasa totul pe seama acestor scenarii care cultiva o ambiguitate grava, dar nu obscura. Lucru important, autorul nu si-a creat o retorica specifica unei astfel de tematici, ci a preferat simplitatea cu alura epica sau dramatica a unor travestiuri lirice. De altfel, astfel de mize metafizice ar risca sa esueze daca ar derapa catre zona bravelor truisme pe care confesiunea nuda nu ar fi putut-o evita.
Nichita Danilov este un scriitor pursange. Proza pe care o scrie este o prelungire a lumii din poezie, care poarta marca, oricand recognoscibila, a autorului. Fantezia este debordanta, gogoliana, pe alocuri, cu sarje care mi l-au amintit pe Iuri Mamleev. Dintre scriitorii contemporani, Danilov are o mare incredere in cuvant. De aceea, orice gen ar incerca, el continua sa-si construiasca propria viziune. Am avut ocazia sa vizionez (de pe randul 13, locul 13) un spectacol regizat de Ion Sapdaru dupa prozele scurte ale lui Danilov. Mi-am dat seama ca exista o coerenta de viziune in intreaga literatura a autorului „Locomotivei Noimann". E o lume situata la mijloc de bine si rau, de angelic si demonic, de gratios si grotesc, de tragic si derizoriu, de logic si absurd. Cum e posibil ca o astfel de perspectiva sa fie convingatoare? Prin increderea autorului ca si realitatea este la fel. Eu sunt convins ca, atunci cand strabate Iasii pe bicicleta, Nichita Danilov vede lumea din jur cam ca in anamorfozele descrise de Baltrusaitis. Altfel spus, el vede lumea deformata in oglinda concava a cuvintelor. Prin capul lui Danilov cuvintele circula, sunt sigur, precum atomii. Ceea ce este absolut firesc. Mai ales ca autorul are propria teorie despre forta cuvantului.
Intrebandu-se, intr-un eseu, „Cata fictiune exista intr-un text poetic", scriitorul ajunge la concluzia, convingator sustinuta, ca materialul pe care il modeleaza nu e deloc neutru: „cuvintele se intorc impotriva celui care le-a emis". „Cand te apropii de poezie, adauga el, trebuie sa fii cu trupul si cu sufletul curate". E o naivitate sa crezi in potentialul magic al cuvantului? Are limbajul nu numai capacitatea de a numi lumea, de a o descrie, ci si pe aceea de a o influenta? Nichita Danilov crede cu tarie ca da: „Cuvintele pastreaza inauntrul lor latente ascunse si printr-o anumita asezare, printr-o anumita ordine, intuita de poet, pot aduce binele sau raul". Atentie, e vorba doar de cuvantul esentializat, al poeziei autentice. Nu e cazul sa fim sceptici: realul se lasa manipulat de text, iar poetul devine un fel de taumaturg. Este aici semnul unei religii a poeziei, al unei credinte in propriul har, care nu se mai lasa explicat prin hazard, ci devine o datorie ce trebuie indeplinita cu maxima responsabilitate. Cine nu crede acest lucru nu e poet adevarat, ci un inginer constiincios al textului, un mestesugar, un artifex care confectioneaza cu raceala un obiect lipsit de spiritualitate. Nu e cazul lui Nichita Danilov, care sustine, impacat cu sine, ca „nu poti sa ajungi la esenta lucrurilor fara a nu fi pedepsit". Pedeapsa lui – bucuria noastra, a iubitorilor de poezie.
 
 
In imagini: 1. Bogdan Cretu, Nichita Danilov, Ioan Es. Pop, Ion Muresan, Al. Cistelecan, Liviu Ioan Stoiciu; 2. Pop, Danilov, Cretu, Muresan; 3. Petru Cimpoesu, Danilov, Cretu; 4. Pop, Danilov
 
 
 

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei „Convorbiri literare"); Matei Visniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al „Ziarului de Iasi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei „Romania literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei „Ateneu"), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei „Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in „Ziarul de Iasi". Colaborator la emisiunea „Convorbiri literare" a Radio Iasi, din 2006. 

Etichete:

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743