Titlul de mai sus nu trebuie nici sa sperie, nici sa fie luat ca un anacronism pripit-senil din partea-mi. Doar ca exista anumite categorii care se muta din veac in veac, atragand mereu oprobriul celor mai echilibrati. Ion Neculce, cel mai carcotas dintre cronicarii moldoveni, cel mai inclinat catre sfanta barfa, mereu mai atent la ce se petrece in alcovul cutarui domnitor decat la parafele puse in cancelariile oficiale, nu se poate abtine sa nu-si dea in petec, depasindu-si prerogativele pe care rolul sau le-ar fi pretins, si comenteaza, cu vizibila malitie, sanctioneaza mai precis ceea ce considera a fi impotriva firii: cazul unui domn venetic, care se tinea cu o codana ce-i putea fi macar fiica, de nu chiar nepoata. Cine poate oase roade, am spune noi astazi, obisnuiti a contempla, saptamanal, pe un post TV momentele picante din concubinajul cam caraghios al unei june silfide cu un decrepit satir miliardar. Faptul ca cei doi au ajuns intre timp la mariaj, ba chiar au un prunc, nu reduce ridicolul promenadelor prin magazinele occidentale de blanuri, iar adancile panseuri pe care el se simte dator sa le emita, intelept, in aclamatiile cam monosilabice ale consoartei inzecesc prompt caraghioslacul.
Corespondentul consumatului miliardar, alintat, spre a-i accentua, parca, masculinitatea vanjoasa, Iri, este un fanariot grec, din secolul al XVII-lea, Dumitrasco-voda Cantacozino; acesta, macar prin prisma nationalitatii sale, nu are cum sa nu atraga respingerea cronicarului. Dupa ce ii face un scurt si malitios, in subtext, portret, in care prezinta, condescendent, originea sa si traiectul politic de pana la instaurarea in tronul Moldovei, Neculce continua brusc, trezind suspiciunea, dar mai cu seama interesul cititorului: „Si dup-aceste, dupa toate, era batran si curvar". Nu trebuie sa ne mire lipsa de inhibitie a cronicarului, caci apropierea sa, tipologica, temperamentala, de cea a omului din popor este cunoscuta. Urmeaza, pe scurt, povestea, in care naratorul investeste o percutanta pe masura repulsiei sale: „Doamna lui era la Tarigrad, iar el aice isi luase o fata a unei rachierite de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaie, care o chema Anita, tiitoare, de o purta in vedeala intre toata boierimea, de-o tine in brati, de-o saruta si o purta cu salbi de galbeni si cu haine de sahmarand, cu slic de sobol si cu multe odoara impodobita. Si era tanara si frumoasa si plina de suleiman, ca o fata de rachierita".
Pana aici, nimic (sau aproape nimic) iesit din comun, in afara, poate, de tonul accentuat de barfa al povestirii. In mod cert, alte lucruri erau prioritare in acea vreme, alegerea acestui episod tine de gustul cronicarului pentru cancan. Nimic nou sub Soare, ii vine a spune cititorului contemporan, mereu cei batrani si bogati au adunat pe langa ei, mai curand din motive de publicitate decat din alte pricini - devenite, pentru ei, secundare, de nu de-a dreptul utopice -, tinere dispuse a-si vinde suflteul (si, teoretic macar, chiar trupul) intru realizare profesionala.
Neculce rabufneste insa abia ceva mai tarziu, cand grotescul ajunge sa detina capul de afis intr-o gama nu foarte variata a procedeelor de caracterizare a unor protagonisti de trista amintire ai istoriei noastre. Parandu-i-se ridicola situatia, cronicarul face apel si la intelepciunea cititorilor, ademenindu-i de partea sa si prezentand lucrurile in asa fel incat nimeni sa nu pregete a acuza perversitatea senilului domn. Textul castiga in literaritate, desi pierde in credibilitate: „Cautati, frati iubiti cetitori, de videti ce este omenia si curvia greceasca! Ca el, de batran, dinti in gura n-ave. Dimineata ii inclie, de-i pune in gura, iar sara ii descleie cu incrop si-i pune pe masa". Prin urmare, revin la zicala mai sus citata: „Cine poate, oase roade", doar ca totul se scurge in grotesc atunci cand, vorba lui Anton Pann, „nema putirinta".
Dumitrasco-voda Cantacozino se aseamana cu personajele lui Arghezi, din „Cimitirul Buna-vestire". Decalajul frapant dintre dorinte si posibilitati naste prototipul detestabil al acelui senex libidinosus pe care, din pacate, vad ca am inceput sa-l toleram, ba chiar sa ne exercitam un anumit voyeurism de prost-gust pe seama sa. Irinel Columbeanu si Monica Gabor sunt, pentru cine stie sa citeasca istoria din letopisete, dovezi ca totul este repetabil. Nu mai sunt sigur ca ne-a ramas nestirbit flerul cronicarului sau macar disponibilitatea de a sanctiona ceea ce incalca morala...
BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei „Convorbiri literare"); Matei Visniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al „Ziarului de Iasi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei „Romania literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei „Ateneu"), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei „Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in „Ziarul de Iasi". Colaborator la emisiunea „Convorbiri literare" a Radio Iasi, din 2006.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
