Dupa câteva excelente volume depoezie si teorie literara, care l-au propulsat in frunteaGeneratiei 80, Alexandru Musina si-a incercat nu de mult norocul siin genul epistolar, pare-se la indemnul prietenilor sai apropiati,Al. Cistelecan si Virgil Podoaba.
Acestia l-au convins sacorespondeze cu ei regulat, pe timpul vacantelor petrecute latratament in statiunea balneara de la Olanesti, "scrisorile" fiindpublicate apoi in binecunoscutul serial din revista "Vatra".Adunându-le finalmente in cartea cu titlul "Scrisorile unui geniubalnear", Musina pare sa fi dat in sfârsit, in registru epistolar(gen "minor", zice-se) opera sa majora, adica cea mai conforma cuformula spiritului sau.
Intr-adevar, in scrisorileadresate celor doi prieteni Musina izbuteste un tur de fortaabsolut formidabil, atingând in treacat, in pagini de maresubtilitate eseistica, toate problemele care-i solicita spiritul laun moment sau altul al zilei, in functie de dispozitie sau depersonalitatea "adresantului", fara nici un plan prealabil si farasistema.
Autorul isi explica aplombulepistolar printr-un foarte subtil mobil psihologic, care nu arenici o legatura cu nevoia de comunicare (cei doi amici nu-i raspundniciodata la scrisori): "Iata, in loc sa trec la treaba, iti explicpe zeci de pagini de ce nu pot sa fac ceea ce ar trebui sa fac.Gasind zeci de vinovati: contextul, educatia, regimul, modelul defilosof român etc. Ajuns aici descopar - cu stupoare - casunt exact ca si prietenii, rudele, cunostintele mele care, când lepropui sa faceti (impreuna) ceva, iti explica: ca nu se poate, dece nu se poate. Si depun in asta o energie, o subtilitate, dovedesco tenacitate cu care - impreuna - de mult ati fi realizat ce le-aipropus".
E vorba, asadar, de o puraconventie, se pare suficient de motivanta pentru a-l inghonti lascris pe ardeleanul cel istet ca un proverb, inclinat de la naturacatre sanatoasa hodina si taifasul molcom, presarat din belsug cubancuri si vorbe de duh. Or, tinând cont de faptul ca duhliulMusina poseda din nascare rezerve inepuizabile de umor, era normalca o cantitate insemnata sa se reverse si in epistolele acestea -in treacat fie zis, adevarate modele de arta literara si decompozitie ad-hoc pe o tema data. Atentie insa - in spateleumorului dezinvolt si al frazelor articulate cu nerv si stil demeserias, se intrezareste parca altceva, un fond mai grav asupracaruia autorul vrea sa ne atraga atentia in repetate rânduri, maiintâi prin minimalizarea valorii literar-expresive a discursuluiepistolar: "Noi, postmodernii - marturiseste balnearul geniuintr-un Post Scriptum - ne mutilam sufletul, ne punem lacatgurii (care nu se mai opreste) pentru un final reusit (gândireeschatologica, ce sa-i faci!)". Pe de alta parte, atâta câta e,"literatura" din scrisorile de la Olanesti nici nu se compara cuvestitele opere din trecut si mare isprava nu-i daca sta bine mersiin proximitatea palavragelii fara frâu si fara masura dinpostmodernitate: "Ce folos ca sint inteligent, ca ma straduiesc safiu inteligent? Toate scrisorile mele nu fac cât 10 pagini dinDumas, nu mai zic un sonet de-al lui Petrarca. Palavrageala meascripturala, ceva mai simpatica, cu referinte mai diverse, nu-idecât inca o voce in zgomotul jurnalistic generalizat, inbavardajul universal al lumii postmoderne".
Miza epistolarului este,evident, dincolo de expresivitatea meschin "beletristica", una denatura confesiv-eseistica, cu toate ca elementul biografic cedeclanseaza scrisul e ocultat cu desavârsire (autorul se aflatotusi la "tratament", ceea ce indica fara echivoc existenta unei"boli" oarecare, despre care nu ni se da totusi nici un indiciu,fie oricât de vag). Din "Scrisorile unui geniu balnear" se potscoate numerose eseuri relativ bine delimitate in text despreliteratura moderna si postmoderna, despre psihologia româneasca sinaravurile autohtone, despre destinul criticii literare si alpoeziei contemporane. Dar nu atât "ideile" in sine captiveaza lalectura, cât indimenticabila grefa musiniana, ingeniozitatea cucare sunt puse in scena aceste "idei", escortate de numeroaseanecdote si episoade cu caracter memorialistic, unele nu lipsite deo anume candoare (m-a miscat frustrarea sfâsietoare aadolescentului Musina, care s-ar fi apucat de literatura, de undei-a si venit imediat un succes facil, fiindca era tinut mereu pebanca de rezerve a echipei de fotbal).
In mod evident, apoi,epistolarul de la Olanesti graviteaza in jurul unor teme obsesivecentrate pe ideea eticului, dintre care prietenia beneficiaza decele mai frumoase elogii, majoritatea emise spontan, din fugacondeiului, intr-un stil elocvent si convingator prin sinceritate.Capabil la o adica de performante greu de imaginat in arta vorbiriioblice, cu reverente inselatoare si circumlocutiuni insinuante laculme, care ametesc si stupefiaza destinatarul, aici, in epistolelecatre Virgil si Cis, prieteni verificati in timp, Musina lasa maimereu garda jos, fara menajamente, fara dubioase escihve. Constataintr-un loc cu regret ca dupa 1989 multe prietenii s-au stricat,destramându-se odata cu lumea comunista, iar "oamenii cu careputeai sa juri ca ai fi mers (ar fi mers cu tine) pâna in pânzelealbe ti-au devenit straini, de nu dusmani".
Singurii prieteni adevarati, inafara celor doi destinatari ai scrisorilor, par a fi colegii de laUniversitate, Caius Dobrescu in primul rând (intelectualul cel mairasat, de anvergura europeana - altfel, destul de ciufut deseori,cu reactii imprevizibile de om melancolic, atins de umoare), apoiAndrei Bodiu (omul de nadejde si camaradul saritor, desi cam rigidcâteodata), Adi Lacatus - si cam asta e lista. Virgil si Cis ramân,evident, oamenii cei mai dragi epistolierului de la Olanesti, darnici macar ei nu sunt menajati de acidul tare al condeiuluimusinian. Primul e ironizat adesea pentru metehnele sale dehermeneut constipat, exeget de marca al marelui poet Aurel Pantea,in vreme ce dragutul de Cis se vede scuturat de-a binelea pechestia dezertarii din ASPRO si a pactului odios cu dusmanii dinUniunea Scriitorilor. Lui Virgil, veritabil soarece de biblioteca,ii trimite scrisori serioase, in care discuta despre soartaculturii moderne si despre mutatia valorilor, cu referinteamanuntite (Sloterdijk e invocat, nu stiu prea bine de ce, maimereu), in vreme ce bunului Cis, mai afin prin fire, i sedestainuie chiar de-a dreptul, ii vorbeste pe sleau, dând curstemperamentului sau de histrion cu gust pentru anecdota si pentrudetaliul picant.
Or, daca pâna si prieteniipatesc ce patesc, nu mai uimeste pe nimeni bleftureala de care auparte ceilalti, victime mai mult sau mai putin inocente alegenialului epistolier de la bai. Cu verbul sau pedepsitor, elsfichiuieste justitiar mai ales tradarea intelectualilor, care s-audovedit cu atât mai detestabili cu cât si-au vândut sufletul pentrunimica toata, calcând peste cadavre. Nu inteleg totusi de unde vineinversunarea cu care-i taxeaza in repetate rânduri - drept "odioasecanalii", profitori ai regimului comunist si turnatori ordinari,lipsiti de regrete - chiar pe Doinas si Paleologu, as zice maidegraba victime, de vreme ce au trecut si prin puscarii, si prinnumeroase alte privatiuni cumplite. In alta parte e de identificatraul, nu in personalitatea de luminoasa memorie a celor doicarturari! Veninul musinian, in acest caz (singurul, de altfel),emana o pestilentiala miasma resentimentara, care imi jignestesimtul moral. In rest, no problem. "Paltinisenii" nu sunt nici eicrutati, dar tinta atacului e de alta natura (benigna in fond, cutoata ironia) si vizeaza rasunatorul succes mediatic al Scolii luiNoica, succes altminteri corect identificat din unghi sociologic:"Dar ce oferea nou, diferit Scoala de la Paltinis? Lucruricare lipseau din meniul curent al românului cultural:elita (culturala, filozofica), un model paideic (uninvatator, un guru, un maestru, opus - fie si implicit -dictatorului analfabet & oamenilor lui) si, nu in ultimul rând,legatura directa cu marele moment interbelic, dar si custarurile internationale iesite de acolo (Cioran, Eliade,Ionescu). Legatura personala, pentru ca, in buna traditieortodoxa & levantina, românii nu cred in transmiterea ideilor,in comunitati intelectuale abstracte (de lectura, in ultimainstanta), ci in transmiterea - fizica - a harului si ainsemnelor puterii (prin contact direct, vietuireimpreuna)".
Unele formule portretistice suntmemorabile, se prind parca de personaj ca un cognomen depomina - vezi "tripleta de aur" formata din Andrei Plesu ("PopaDuhu al diplomatiei mioritice"), Gabriel Liiceanu ("protopopulcomersant"), si H.-R. Patapievici ("calugarul mediatic"). Nici cânddiscuta despre Generatia '80 nu se arata autorul scrisorilor maiingaduitor. Bilantul criticii e, hotarât, negativ - Ion BogdanLefter, desi promitea mult, a esuat in jurnalism si strategii deculise; amicul "Cis", in loc sa scrie multasteptata "Istorie apoeziei contemporane", si-a risipit talentul in cronicareala silucruri marunte; Virgil e "hermeneut"; Radu G. Teposu n-a dat nimicdupa 1989; Simut, desi harnic, nu conteaza, pentru ca n-are organpentru poezie; Dan C. Mihailescu e vedeta TV, dar nici el nu paresa se inhame la o "istorie" a generatiei s.a.m.d.
Salvarea - crede cu naivitategeniul de la Olanesti - ar urma sa vina tot de la "tatucul"Manolescu, singurul in masura sa faca ordine in literatura si sastabileasca canonul.
De obicei, la capatul unuibilant de acest gen, descurajat, autorul se plânge de mizainsignifianta a "epistolarului", de timpul irosit in asemenealucrare zadarnica, si viseaza din nou la izbânda poetica sau la oglorie mai durabila, de prozator sau, de n-o fi cu banat, de savantpursânge, cu blazonul stantat la marile universitati europene. Infine, dintr-un motiv sau altul, epistolierul de la Olanesti seplictiseste la un moment dat de propria-i genialitate - "poate caidei as mai avea, pe undeva prin cotloanele mintii, dar am obositsa ma prefac ca va scriu numai ca sa arat ce inteligent sint, numaica sa fericesc natia si viitorimea cu roadele mintii mele" - si-sianunta retragerea din scena, cu promisiunea de a da cât mai curândla tipar un studiu serios despre universalitatea limbii latine siposibilitatea resurectiei sale in postmodernitate. E genul destudiu care - amicus Caius dixit! - ar avea mare succes... inFranta.
Nu stiu de s-o fi tinut sau nude cuvânt balnearul nostru geniu valah. Dar decât sa-l vad cum secanoneste degeaba, visând in desert la un discutabil prestigiu desavant cu renume mondial, prefer sa mi-l imaginez undeva maipe-aproape, scriind epistole inspirate de duhul binecuvântat alapelor minerale de la Olanesti.
ANTONIO PATRAS (n. 1973).Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea"Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista"Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru alUniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiriliterare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonatoral colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I.Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe innoaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despreoameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
