Ziarul de Duminică

IAŞII LUI PATRAŞ/ Est-etică şi literatură. Cazul Ion D. Sîrbu

IAŞII LUI PATRAŞ/ Est-etică şi literatură. Cazul Ion D. Sîrbu
26.08.2010, 23:42 202

Din câte îmi amintesc, primele texte semnate de DanielCristea-Enache le-am citit acum cincisprezece ani într-un număr din"Caiete critice" (10-12/ 1995) dedicat lui Ion D. Sîrbu, scriitorcu o cotă de atunci în continuă creştere. Comentariile tânăruluicritic literar m-au frapat prin seriozitate şi prin susţinerearăspicată a importanţei punctului de vedere moral în apreciereaanvergurii personalităţii autorului în discuţie.

Iată un om pentru care adevărul nu e vorbă goală, îmi ziceam,fără să bănuiesc traiectoria spectaculoasă a celui ce avea sădevină liderul incontestabil al generaţiei sale, interpret avizatşi infatigabil al literaturii momentului, cu o autoritaterecunoscută până şi de adversarii cei mai înverşunaţi. Prestigiulde care se bucură astăzi nu-şi are însă rădăcinile nici în ambiţiade a fi primul în breaslă şi de a ţine o mulţime de rubrici pringazete, nici în voinţa de a scrie perfect, lustruind fraza pe toatefeţele, cu riscul unei nobile dar păguboase sterilităţi. Dincolo detalent şi inteligenţă, indiscutabile, ceea ce l-a impus a fostconsecvenţa cu sine, respectul faţă de valoare, indiferent deopţiunile de gust, temperamentale, raportarea constantă la câtevaprincipii care, admiţând nuanţarea, reflectă un mod personal de aînţelege literatura, profund şi convingător. Pentru a fi crezut pecuvânt criticul trebuie să-şi reprime înclinaţiile subiective,zbenguielile egolatre. De aceea, poate, la capătul carierei,Lovinescu găsea în "dogmatismul necesar" unicul punct de sprijin aldisciplinei. Critica uzează din plin de instrumentele sofisticii,dar nu are voie să rămână, e clar, doar o gimnastică a minţii, fieaceasta oricât de subtilă.
De la paginile din "Caiete critice" Daniel Cristea-Enache acontinuat să-şi scrie textele tot cu cerneala onestităţii: şirubricile din "Adevărul literar şi artistic" (revista de care şi-alegat numele ani buni), şi cele din "România literară" sau"Cultura", şi cărţile, fie că e vorba despre masivele volume decronici Concert de deschidere (Bucureşti, Editura FundaţieiCulturale Române, 2001), Bucureşti Far-West. Secvenţe de literaturăromână (Bucureşti, Editura Albatros, 2005), sau Timpuri noi(Polirom, 2009), fie despre acelea de interviuri, toate aducând înprim-plan, insistent, problematica morală (Ileana Mălăncioiu,Recursul la memorie, Iaşi, Polirom, 2003; Sertarul scriitoruluiromân, Polirom, 2005). Dar opul cel mai substanţial de până acum,semnificativ prin însuşi subiectul ales, este studiul monograficdespre Ion D. Sîrbu (Un om din Est, Editura Curtea Veche,Bucureşti, 2006), iniţial teză de doctorat apreciată cucalificativul suprem, Summa cum laude. Cum despre fostul cerchistexilat la Craiova-Isarlâk s-au publicat deja destule cărţi, săvedem prin ce se distinge contribuţia exegetică a luiDaniel-Cristea Enache.
În prima parte (De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu)lucrarea reconstituie, pas cu pas, biografia scriitorului, pentruca în capitolele ulterioare să se ocupe de opera literarăpropriu-zisă, mai exact de textele cu adevărat reprezentative,trecându-se sub tăcere ceea ce rămâne insignifiant sub raportvaloric. Maniera adoptată pentru a surprinde cât mai exact dateleesenţiale ale personalităţii celui nevoit să treacă prin infernulcomunist este aceea clasică, a consultării atente a documentelor,autorul dovedind justificate rezerve faţă de mărturiileautobiografice şi fragmentele cu caracter confesiv marcateinevitabil de zgura resentimentelor şi idiosincraziilorintelectualului cu viaţa furată. Daniel Cristea-Enache nu se lasăvrăjit de vorbele adesea autocompătimitoare ale cărturarului tentatsă-şi mitizeze propria existenţă şi confruntă în permanenţă surselepentru a nu fi ispitit şi a nu cădea în capcana encomionuluideşănţat. Lucid şi sobru, cântăreşte cu detaşare punctele devedere, ferindu-se să dea verdicte incriminante şi să acuze pe ceice nu au dovedit tăria de caracter a lui Ion D. Sîrbu. Nu ştiu săfi fost vreodată orbit criticul de obiectul admiraţiei sale. Şinici cu privirea întunecată de ură nu l-am văzut. Excesele îi vorfi apărut ca semne prevestind lucruri rele sau, oricum, lipsite deeleganţă.
De aceea, dezideratul obiectivităţii şi al moderaţiei îl determinăca, după o preliminară selecţie a faptelor, să rămână în umbră şisă relateze "din off", de pe poziţia naratorului impersonal,povestea unei vieţi care dobândeşte exemplaritatea mitului. Sîrbuînsuşi spunea undeva: "Eu mi-am povestit viaţa de atâtea ori -trebuind de fiecare dată să mint puţin - încât acum nu mai ştiunici eu care e adevărul. Pentru mine, viaţa nu mai e, nu mai poatefi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt - ci aceea pe care amvisat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Şi această viaţă nu tinde spreadevăr şi istorie, ci spre poveste, mit sau literatură",conştientizând de altfel imposibilitatea recompunerii fidele apropriei vieţi din fragmentele risipite ale memoriei. Şi chiar dacăar fi posibil lucru acesta, la ce bun? Nu conţinuturile conferăsemnificaţie unei vieţi, cât structura, pattern-ul ei care permite,prin permutări succesive, nenumărate reconfigurări de sens.
Daniel Cristea-Enache înţelege că documentul, în sine, nu spunenimic dacă nu e însufleţit de scenariul epic imaginat de cel ceinterpretează. Modelul călinescian i se impune cu hotărârebiografului, dar tot pe o latură ce indică necesitatea depăşiriiorizontului îngust subiectiv. "Biografia de fapt nu e a artistului,ci a conştiinţei istorice sedimentată adânc în straturi...", cuaceste cuvinte alese ca motto se deschide studiul de faţă. Esteaici implicată şi o notă polemică, exegetul luând distanţă înraport cu alţi comentatori, care au ales să desprindă biografia cuprecădere din operă. Demersul lui Daniel Cristea-Enache îlcontinuă, astfel, pe cel al lui Nicolae Oprea (Ion D. Sârbu. Timpulromanului, Ed. Paralela 45, 2000), la alt diapazon şi cu rezultateclar superioare, datorită mai întâi materialului bibliografic multmai bogat, de-ar fi să amintim doar mărturiile lui ConstantinFlorin Pavlovici din Tortura pe înţelesul tuturor (Cartier, 2001)sau confesiunile surprinzătoare ale unor apropiaţi ai scriitoruluipublicate în ultimii ani. Viaţa lui Ion D. Sîrbu nu e urmărită,apoi, doar din unghiul personal, care transformă orice eveniment,fie cât de mărunt, în prilej de jubilaţie narcisistă. Fiecaredetaliu menit să circumscrie o experienţă strict individuală edescifrat de pe poziţia privilegiată a celui ce cunoaşte sfârşitul,iar întâmplărilor mai mult sau mai puţin obişnuite li se cautămereu cauzele într-un context larg, socio-politic, istoric - aşa seexplică şi proiectarea personalităţii scriitorului pe ecranulsimbolic al unui destin emblematic pentru intelectualul din Est,fie că se numeşte Petrini, Sîrbu sau oricum altfel. Accentul cadeînsă, apăsat, pe imaginea omului Ion D. Sîrbu, văzut nu în posturade protagonist al istoriei mari ("nu e un erou cu majusculă"), ciîn aceea de martor refugiat în anonimat, observator lucid şiîndurerat al unei lumi în derivă.
Delimitând două mari perioade în existenţa scriitorului ("douăvieţi"), în funcţie de episodul cumplit al detenţiei ce-l scoatedefinitiv din cărţile succesului social, autorul reţine în treacătfactorii psihologici şi de mediu care au condus la modelarea unuicaracter făcut să reziste ispitelor compromiţătoare şi să nu sefrângă în faţa răului şi a prostiei agresive. Este subliniată apoi,repetat, importanţa celor două figuri tutelare, repere fundamentaleîn formarea propriei personalităţi: Tatăl (scris mereu cumajusculă), miner sindicalist ce a dat fiului o educaţie aspră,axată pe nişte principii morale sănătoase, şi Lucian Blaga,profesorul cu rol decisiv în biografia sa spirituală. Mai departe,în capitolul despre Cercul Literar de la Sibiu (CvadraturaCercului) se insistă asupra diferenţelor dintre Ion D. Sîrbu şicolegii de generaţie. Fiul de miner se singularizează printretinerii lui prieteni în primul rând prin experienţa de viaţă(dintre toţi, doar el a plecat pe front, timp de mai bine de treiani, participând la luptele sângeroase de la Stalingrad), de undematurizarea prematură, dar şi prin scrisul său, neîncadrabil înprogramul estetic al cerchiştilor decât parţial. Sîrbu nici nu asemnat de altfel "Scrisoarea deschisă" adresată lui Lovinescu,preferând să facă publicistică pe teme social-politice sau săcompună texte care să placă şi tatălui său şi lui Blagadeopotrivă.
Daniel Cristea-Enache nu-şi propune să schiţeze istoricul grupăriişi nici să trateze în detaliu elementele teoretice şi de esteticăce au condus la configurarea de mai târziu a "euphorionismului",utopie consumată în paginile epistolare ale câtorva visători cuiluziile intacte. Pentru înţelegerea contextului şi a semnificaţieiapariţiei grupării criticul recomandă, îndreptăţit, studiul luiPetru Poantă (Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenuloriginar, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1997), singurul în măsură săexplice convingător coagularea unui program estetic din mantauacăruia au ieşit destui scriitori de prima mână. În intenţiaautorului monografiei în discuţie nu a intrat decât punctarealegăturilor lui Ion D. Sîrbu cu tinerii săi colegi, urmăriţi peatunci de alte himere. Cel ce va fi recunoscut mai târziu dreptprozatorul en titre al Cercului visa încă la o carieră universitarăstrălucită, după debutul ei fulminant. Timpul nu a avut răbdare şil-a aruncat în vârtejul unei istorii ce i-a schimbat soarta în moddramatic. Paginile târzii de confesiune mărturisesc însă şiorgoliul de a fi reuşit să convertească eşecurile unei existenţeruinate într-o strălucită izbândă pe tărâm literar.
Asupra literaturii lui Ion D. Sîrbu se opreşte criticul încapitolele din partea a doua a studiului. El nu face un inventar şinu analizează fiecare text în parte, urmăreşte doar piscurileacestei opere inegale, şi ele numai în oglinda biografiei, în acordcu strategia hermeneutică vizată. De aceea, jurnalul şicorespondenţa sunt consultate en passant, după ce au fost mai întâistoarse de toată seva confesiv-autobiografică. Puteau fimenţionate, totuşi, măcar câteva lucruri despre originalitateascriiturii diaristice a lui Sîrbu şi a excepţionalului său jurnal,singular în istoria genului. Autorul se mulţumeşte să semnalezestudiul Elvirei Sorohan, fără a mai intra în detalii. Nu la felprocedează când vine vorba de celelalte compartimente ale creaţieilui Ion D. Sîrbu. Dramaturgia e evaluată, corect, ca un "capitolomogen", fără realizări majore, dar la un nivel onorabil pentruteatrul românesc postbelic. Cota valorică a acestor piese sesituează undeva între dramaturgia tezistă, cu mesaj propagandistic,din anii 50 (Baranga, Davidoglu, Everac), şi teatrul anilor 60-70(Sorescu, Muşatescu, D.R. Popescu), scuturat deja, în mare măsură,de gunoiul ideologic.
Din întreg teatrul lui Ion D. Sîrbu, Daniel Cristea-Enacheapreciază superlativ doar drama Pragul albastru, cu observaţia că"realizarea e superioară proiectului". E adevărat, dramaturgulgândea teatrul ca formă didactică, educativă, un fel de tribună deunde să transmită oamenilor mesajul său umanitarist, fărăambiguităţi de prisos. Arta trăieşte totuşi mai cu seamă prinsugestiile multiple şi polisemantismul său, dezambiguizarearăpindu-i valoarea şi transformând-o în simplu vehicul ideologic.Cele mai multe din dramele scriitorului suferă de tezism, meteahnăde care nu e scutită nici proza, dar acolo formula epico-eseisticăpresupune ea însăşi dezbaterea de idei şi încrucişareadiscursurilor cu caracter retoric-demonstrativ. De nici un fel depreţuire nu se bucură în ochii lui Daniel Cristea-Enache comediilelui Ion D. Sîrbu, considerate poate cam prea sever facileexperimente dramaturgice "de un umor discutabil". În fond, umorulsîrbesc e acelaşi şi în comedii şi în proza confesivă şi deficţiune. Singurul lucru reproşabil dramaturgului care spera să deao replică ardelenească umorului caragialian ar fi inadecvareadintre diferitele coduri estetice şi text. Dramaturgia, mairestrictivă în respectarea convenţiilor, nu poate accepta discursulproliferant eseistic, oricând asimilabil în roman, genul libertăţiiabsolute de expresie. Sîrbu încalcă regulile cu bună ştiinţă, şiaşa iau naştere "comediile-eseu", în opinia mea mult mai originaleca dramele, în ciuda defectelor, evidente, bineînţeles. Foartesubtil remarcă însă autorul cărţii că proza lui Ion D. Sîrbu e "maidramatică decât teatrul", poate cu gândul la interesanta lucrare alui Vasile Popovici despre "lumea personajului". Dramaturgia a fostdoar calea, atent supravegheată de Cerberii cenzurii comuniste,prin care Sîrbu a putut pătrunde din nou în literatura română. Darîn raport cu marile romane postume, piesele sale de teatru par, edrept, banale arpegii, simple exerciţii de digitaţie.
În privinţa prozei, Daniel Cristea-Enache subliniază necesitatea"abordării sintetice şi diferenţiatoare", a "efortului desistematizare" în vederea descoperirii celor mai caracteristicecategorii structural-expresive. Astfel, interpretul pune în luminăfactura satirică a literaturii lui Ion D. Sîrbu, cu inflexiuniîntunecate de blestem ce îngheaţă zâmbetul pe buze, dar găseşte şio zonă complementară, mai luminoasă, nostalgic-evocatoare, undetonul vaticinar lasă locul blândeţii protectoare în faţa candoriişi purităţii unei lumi paradiziace, ferite de tăvălugul istoriei.Pe de o parte, lirism şi patos (evocarea copilăriei şi auniversului mineresc: superioare valoric sunt volumul Povestiripetrilene, schiţele din ciclul Colonie din volumul Şoarecele B. şialte povestiri sau, parţial, romanul Dansul ursului), pe de alta,satiră şi grotesc, absurd, ironie, umor negru (unele nuvele dinŞoarecele B..., romanele postume plus literatura confesivă). Totuşicel mai sus se situează, cum just se afirmă în studiul de faţă,romanul Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şicorespondenţa, adică operele în care se manifestă deplin spiritulsatiric al prozatorului ce va fi simţit pe limbă, ca profeţii dealtădată, gustul cenuşii vorbelor risipite zadarnic în cele patruzări. Cât despre formula artistică a lui Ion D. Sîrbu, criticulidentifică, precis, cele câteva elemente definitorii, relevabile înîntregul corpus de texte purtându-i semnătura: "accent pus pe fond,pe temele şi problemele grave abordate şi exploatate discursiv,pledoarie umanistă subiacentă sau explicită, preferinţă marcatăpentru valorile tari, justificate şi evidenţiate ca atare".
Meritul cel mai de seamă al cărţii e de a fi readus în prim-planfigura unuia dintre puţinii noştri scriitori care nu şi-au vânduttalentul şi conştiinţa în cumplitele vremi ale prigoanei comuniste.Daniel Cristea-Enache reuşeşte să impună în conştiinţa publică,iată, imaginea unei personalităţi de excepţie şi să facă pe deplindreptate posterităţii lui Ion D. Sîrbu, prozator de valoareindiscutabilă, plasat în vecinătatea lui Preda, prin radicalismuletic, şi a lui Călinescu, prin expresivitatea stilisticăinconfundabilă.
Într-o lume parcă tot mai săracă în caractere, Ion D. Sîrbu este unmodel la care nu ar strica să ne întoarcem din când în când. Măcarpentru a nu pierde din vedere cu totul faptul că însemnătatea uneiopere se măsoară şi de la înălţimea morală a celui ce acreat-o.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar laFacultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu -de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresiidespre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO