Intr-adevar, cu exceptia unor momente de gratie din trecut, datorate exclusiv talentului individual (o mana de cronicari, Cantemir, Budai-Deleanu), incremenirea in asa-numita „traditie", gonflata pana la caricatura, a consemnarilor derizorii de tipul lui „i pac dau stire" (si acelea accesibile numai catorva stiutori de buche) pare sa fi adancit prapastia fata de Occidentul civilizat, dar cu o cultura plina de martiri pentru care s-au aprins ruguri. Noroc ca de aici va fi sarit si in ograda noastra becisnica scanteia salvatoare, aducand cu sine, pe langa ravnita lumina, ambitia arderii de tot si a sincronizarii fulgeratoare, cu intreg cortegiul de reactii contradictorii, complexe si resentimente caracteristice.
Ca atare, daca imitatia sta la baza procesului de formare a civilizatiei romane moderne, avand drept consecinta imediata si aparitia unei literaturi pe masura, trebuie sa ne acceptam statutul acesta subordonat, de popor mic, cu o contributie inevitabil secundara la istoria mare a lumii. O contributie, totusi, de care e pacat sa nu se tina seama. Or, cercetatorii fenomenului romanesc pacatuiesc indeobste prin exces de zel, facand uitata aurita cale de mijloc, a ratiunii sceptice si tolerante, singura capabila sa inteleaga raul si sa-l neutralizeze eficient. Cea mai facila si intotdeauna profitabila optiune, aleasa de marea majoritate, consta in afirmarea nationalismului gaunos, justificat in parte prin sentimentele poate sincere, dar periculoase, indiferent de forma in care se manifesta, de la exhibarea grotesc-xenofoba, intentionat belicoasa, ori de nuanta soft, pasunist-festivista (gen „Cantarea Romaniei" scl.), a politrucilor de tot soiul, la speculatiile savante, in sprijinul gogomaniei protocroniste de pilda, ale intelectualilor cu vocatie patriotica, rezistenti prin cultura si prin convingerea sustinuta cu voie de la partid in virtutile fara seaman ale unei literaturi cum nu e alta pe fata Pamantului.
Ei bine, data fiind tineretea fiintei noastre nationale, e normal ca astfel de atitudine sa primeze. Cat priveste cealalta cale, a negatiei absolute, constatam ca ea n-a fost primita nicicand cu ochi buni in societatea romaneasca, o societate mult timp primitiva, cu mentalitate aproape tribala si, de aceea, inca foarte sensibila la miturile ei fondatoare (la fel stau lucrurile si in cazul altor tari de mana a doua, cu seculara existenta pastorala, din imediata vecinatate balcanica). Asa se explica solutia radicala a exilului voluntar la care au recurs, ca sa amintim doar numele importante, Cioran, Fundoianu sau Eugen Ionescu (nu trebuie uitat, inaintea lor, Caragiale, genialul batjocoritor al naravurilor autohtone). Dupa ce si-au spus oful, in cuvinte greu de iertat, ei au parasit pentru totdeauna mioriticul plai crestin-ortodox al culturii noastre de tarani proaspat alfabetizati, altfel oameni blanzi si cuminti (induiosatoare nerozie compensativa!), spre a castiga o glorie mai durabila in alta parte, undeva pe marea scena a lumii civilizate. Cei care au ramas aici au fost nevoiti sa se adapteze cumva si sa-si ajusteze conceptiile, dupa imprejurari.
De la asemenea inconfortabile constatari pleaca si Eugen Negrici (foto) in „Iluziile literaturii romane", cu intentia laudabila de a sugera solutia dreapta, fara manie iconoclasta, in maniera salubra a exercitiilor de luciditate si a comentariului nepartinitor, degrevat de stereotipuri. Diagnostician versat, pretuit pentru verdictele sale taioase, barbatesti, exegetul pune si acum, din prima, degetul pe rana, identificand semnele bolii in tendinta de mitizare a fiintei umane, care e in fond (ni se atrage atentia) un dat antropologic universal, dincolo de orice alta determinare. In plus, daca ignoram complet stratul gros de „aparente nobile si nuante inselatoare", cum suntem indemnati, spre binele nostru, iese in evidenta foarte usor comportamentul de primata al omului, comun cu al celorlalte specii de mamifere in cel putin cateva privinte: curiozitatea fata de nou, impulsul de a imita, nevoia de siguranta si sprijin, tendinta de regasire, amplificare si prelungire a starii de bine. Odata fixat portretul-robot, ramane sa fie determinat doar amanuntul particular al mitogenezei, cu stimulentii si toxinele aferente, in functie de elementele concrete ale etnotipului si de variatiile previzibile ale psihologiilor individuale, deduse din manifestarile proprii fiecarui gen de gandire producatoare in parte.
Victimele predilecte ale luciditatii criticului cu inclinatii de entomolog sunt, nici nu-i de mirare, acele curioase exemplare de rasa care se arata foarte exigente cand vine vorba de conservarea pedigree-ului lor pretios. Negrici ii are in vedere, sper ca s-a inteles, pe teoreticienii specificului national, cu toata gloata dementa de aparatori ai puritatii sangelui romanesc, pe care intelege sa-i combata insa cu niste afirmatii la fel de categorice legate de comportamentul etnic si de psihologia colectiva (lipsa de fantezie a romanului, predilectia sa pentru poetizarea biograficului etc.), formulate taman in spiritul mentalitatii incriminate (iubitoare de mituri). Or, atitudinea asta contravine total individualismului sceptic si relativizant, presupus ca metoda de lucru.
Apoi, daca s-ar fi indoit o clipa macar de mobilul justitiar al propriului demers, in felul lui Eugen Ionescu („Nu" este un reper de neocolit), profesorul de la universitatea bucuresteana ar fi putut neutraliza septic microbul, dezamorsand cu succes mitul evolutiei organice a literaturii noastre. Dar asa, la sfarsitul captivantei lecturi, nepreveniti de eventualitatea unui esec, ne vedem constransi sa admitem persistenta iluziilor si, nu mai putin, a invechitului canon calinescian. Vina o poarta, cum recunoaste undeva autorul, spasit, ispita verdictului – „eterna fascinatie a speciei noastre".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
