Poetul isi mitizeaza propria existenta, se priveste pe sine din exterior si „se imagineaza" ca pe un altul, in diferite posturi, de cele mai multe ori in tonalitati ludic-ironice, in maniera lui Radu Stanca din Corydon, ca personaj al unei povesti rostite de o voce „din off", de o „straina gura": „Danilov, Danilov,/ nu uita, tu, Nichita Danilov,/ am visat sa ajung genial/ ca si tine, Danilov" (Se inroseste zapada); „– Pe cine imiti tu, Nichita DANILOV// (...) – O, eu vreau sa-l imit/ pe marele Edgar Allan POE,/ de aceea mi-am lipit barbisonul,/ mi-am luat bastonul, papionul, tilindrul si pipa/ si-am iesit la plimbarea de seara/ prin parcul cu nume COPOU" (Din jurnalul unui cabotin); „Cu craniul ascutit ca un ou/ Trece pe strada marele poet Nichita Danilow:/ eu merg in urma lui si meditez/ citindu-l pe Borges.// (...) Are craniul ras, poarta mustata si favoriti/ si un trabuc intre dinti./ Isi scoate palaria, saluta/ avand lipita pe teasta o bancnota de-o suta.// Astfel gatit el trece ca sa socheze/ inimile voastre putin cam obeze..." (Portret al artistului la tinerete) etc.
Proza pe care o scrie de la o vreme Nichita Danilov nu contrazice prin nimic imaginea edificata cu migala, in timp, a scriitorului insetat de absolut si rasplatit, dupa cum ii va fi fost dorinta, cu talentul imaginatiei si cu harul formularilor fericite, abstras, insa numai cat sa poata privi lumea prin lentila mitului (instrument infailibil in descoperirea sau inventarea de sensuri), contemplativ totusi cu masura, atent la viata cetatii, dar cu un ochi deschis mereu spre lumea de dincolo, spre Celtaramul de unde, zice-se, toate vin si unde toate se duc. Mi se pare inutil sa mai spun – hai totusi sa o fac, de vreme ce tot am inceput – ca si proza lui Danilov, la fel ca poezia sa, se hraneste din aceleasi obsesii, gandiri si imagini turnate acum intr-un tip de discurs configurat (daca n-o fi si asta cumva tot o prejudecata) dupa alte reguli. De la un registru la celalalt trecerea se face firesc, pentru ca poetul exersase un registru variat si complex de modalitati expresive si se familiarizase de mult cu tehnicile articularii de scenarii epico-simbolice. Prozatorul nu mai avea de facut decat putina gimnastica si cateva exercitii de respiratie, asceza preliminara altfel de mult depasita, avand in vedere performantele din romanele deja aparute (Talpi. Sotronul, 2004, Masa si extraterestrul, 2005, Locomotiva Noimann, 2008). Alergator de cursa lunga, Danilov depaseste tot mai sprinten de la un timp incoace obstacole dintre cele mai dificile si tatoneaza obstinat, fara sfieli de incepator, proza cu apertura metafizica, literatura marilor intrebari, in raspar cu „noile valuri" precar alfabetizate in cultul prozaismului si platitudinilor descurajante.
Educat la scoala marilor prozatori rusi, autorul a invatat ca, privita dintr-un unghi convenabil, realitatea imediata dezvaluie surse inepuizabile de mister, tot asa cum din miezul celor mai banale lucruri pot tasni uneori privelisti fantastice, de tainica ambiguitate. De unde venim? Cine este Dumnezeu? Exista viata dupa moarte? Ce inseamna sa mori? Dar sa traiesti? Astfel de intrebari (mi-am amintit, nu stiu de ce, figura cavalerului salvator poposit la curtea Regelui Pescar) framanta constiinta scriitorului si nu incertitudinile legate de viata sentimentala. In fond, emotiile nu sunt altceva decat dovada incapacitatii noastre de a pretui suficient ideea, carenta pe care putine spirite o pot recunoaste fara ipocrizie. Danilov stie asta si o marturiseste franc, fara orgoliu de supraom – nici nu a inteles vreodata sa castige trisand! De aceea, reflectiile despre fiinta si timp, despre univers si infinitul cosmic nu sunt doar o simpla spoiala care sa ia ochii celor ce sufera de snobismul filosofarii. E indeajuns de harsit autorul si, daca pentru cateva clipe se lasa furat de jocul speculativ, pentru care a manifestat mereu, e drept, o slabiciune aparte, imediat se repliaza cu o fandare ironica, dintr-un soi de pudoare sau poate din spaima de a dezvalui celorlalti propria fascinatie fata de lumea austera si rece a conceptelor. Asa-zisul „gnomism" (unii au vorbit chiar despre „misticism") al literaturii lui Danilov nu trebuie scos din context, pasajele de factura „oraculara" nu trebuie excerptate, pentru ca scriitorul nu-si propune sa faca proza „de idei", eseistica, si nu-si impodobeste proza, asemeni printului filosof, cu alese sententii, spre luminarea mintii si indreptarea moravurilor. Cand imprejurarile o cer (deseori) si personajele simt anxietati irepresibile fata de tainele impenetrabile care ne inconjoara, reflectia se iveste firesc si spontan, in forme poate nu indelung slefuite, dar proaspete, fara artificialele si, s-o recunoastem, de cele mai multe ori rizibilele opintiri dialectice. Oricum, dincolo de ingenuitatea problematizarilor, Danilov izbuteste sa puna in relief tensiunea si contradictiile sfasietoare ale cugetarii, intotdeauna raspunzatoare de nefericirea pamantenilor, fie ei extraterestri sau nu.
Din generatia ´80, Nichita Danilov e unul dintre cei mai inzestrati poeti-prozatori. In plus, se pare ca are toate sansele sa devina si el (de n-o fi ajuns deja!) o „figura mitica" a poeziei iesene. Numai ca mitul, in masura in care consacra, rapeste vietii caracterul ei imprevizibil, surprinzator. Dar talentatul scriitor ne-a aratat si pana acum ca stie cum sa evite primejdia.
In imagini: 1. Poetul in urbe; 2. Alaturi de Dan Cristea si Adrian Popescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
