• Leu / EUR4.7480
  • Leu / GBP5.4269
  • Leu / USD4.1981
Ziarul de Duminică

IASII LUI PATRAS / Secretul lui Mircea Daneliuc sau arta de a scrie roman

IASII LUI PATRAS / Secretul lui Mircea Daneliuc sau arta de a scrie roman

Proaspătul convertit la proză regizor n-avea cum să fie acceptat de la început cu braţele deschise în rândul scriitorilor. Critica s-a arătat curtenitoare, întâmpinând protocolar, nici entuziast, nici cu prea mari rezerve - n-ar fi fost politicos! - textele celui primit ca un musafir dornic şi el să deprindă câte ceva din secretele meseriei. Dar oaspetele acesta iată că nu vrea să mai plece, s-a instalat confortabil şi pare surd la aluziile mai mult sau mai puţin subtile ale amfitrionilor. Orgolios - doar nu e un oarecine! -, refuză şi ofertele binevoitoare ale confraţilor, nu vrea să facă politica nici unui grup, preferă să fie singur, cu puterile neajutate (de alţii), parcă nici premiile sau alte "recompense" nu-l prea interesează. Şi scoate, culmea, câte o carte, deloc subţire, la fiecare an.

Grafomanie sau vocaţie? Bine, dar vocaţia de prozator nici nu e posibilă fără o anume grafomanie, deşi nu orice grafoman, nu oricine are "oase tari", cum spunea Preda, este chemat să ajungă romancier. Chiar dacă ar fi doar grafomanie, şi tot ar interesa, dacă e vorba de Mircea Daneliuc. Dar nu e numai atâta lucru.

N-am putut să citesc romanele cineastului, care nu sunt deloc simple scenarii, fără a avea mereu în vedere inter-textele, fără a căuta să descifrez, în palimpsest, urmele ficţiunilor sale cinematografice. Frapează, în primul rând, realismul viguros, cu o tendinţă manifestă pentru detaliul crud, deseori grotesc, atât la nivelul situaţiilor, cât şi al limbajului. E o proză de observaţie caracterologică ce surprinde o tipologie umană şarjată fără cruţare, cu elemente de vehementă satiră socială şi politică (filme ca Patul conjugal ori Senatorul melcilor se remarcă prin aceeaşi viziune critică radicală, demascatoare). Poetica aceasta de tip mimetic e depăşită însă, adesea, prin recursul la metaforă, parabolă şi simbol (utilizate cu mare rafinament de regizor în Iacob dar, mai cu seamă, în A 11-a poruncă, cel mai "tarkovskian" film al său). Daneliuc nu se mulţumeşte doar să reprezinte lumea aşa cum e, să plimbe oglinda pe drumurile vieţii de toate zilele, neieşind din limitele verosimilului. În cărţile şi filmele sale realitatea ia deseori chipul misterios al mitului, al halucinaţiei onirice, şi atunci lumea capătă ceva incomprehensibil, asemeni unui text ce ascunde tainice înţelesuri. Astfel, în universul "omenesc, prea omenesc" se deschid neliniştitoare abisuri.

Satira social-politică, simbolul, mitul, toate acestea se regăsesc şi în Petru şi Pavel, unul dintre cele mai bune din multele romane pe care le-a scris deja marele regizor, luat ca obiect al analizei în cele ce urmează. Utilizând procedee narative dintre cele mai diverse, într-o construcţie epică edificată pe principiul alternanţelor şi corespondenţelor de planuri şi perspective, cu numeroase reveniri şi anticipări, Daneliuc se revendică, aici, de la experienţele unor predecesori iluştri (Borges, Sábato - cel din Abaddón, exterminatorul, Ecoş.a.) - fără ca, prin aceasta, să devină un simplu imitator. În Petru şi Pavel este evidentă atenţia pe care a acordat-o scriitorul semnificaţiei globale, structurii; o structură deschisă - romanul se scrie (la... laptop) chiar în roman, cititorul fiind luat martor nu doar la anumite aventuri existenţiale, ci, mai ales, la experienţa fundamentală a transformării existenţei în text. Sfârşitul cărţii, al "fabulei" coincide cu sfârşitul (autosacrificial) al personajului-"reflector" (Petru-Pavel-Manole, trei ipostaze ale scriitorului însuşi, de fapt). Metaroman, aşadar, fiindcă inculcă, de la început, prin structura sa retorică şi procedeele discursive, un pact de lectură ce presupune asumarea caracterului non-mimetic, convenţional al ficţiunii literare. Autorul nu ţine să se ascundă în spatele creaţiei sale, dar nici să rămână impasibil nu vrea: intervine deseori în text, se adresează direct cititorului sau invocă o anumită dispoziţie de lectură. În fapt, secvenţele cu rol de mise en abîme, simetriile, specularităţile multiple, inter- şi intra-textuale, transformă cartea aceasta într-o metaforă a literaturii înseşi, poveste "cu tâlc" despre condiţia artistului şi a operei de artă.

Personajul central al romanului este Petru Şesan, scriitor care, sub comunism, încearcă să se opună regimului totalitar printr-o vagă formă de disidenţă (cum a şi fost, în general, disidenţa scriitorilor noştri). Nefăcând concesii ideologice, i se interzice reprezentarea unei piese despre Meşterul Manole: "Construcţia nu se dărâma de la sine, ci o lucrau tovarăşii prost, pe principiul binecunoscut: merge şi aşa, ia mai slăbeşte-ne, ce meşter, toţi suntem meşteri!... Şi n-o zideau pe Ana, se îngropa el, Manole, în mortar, ca să nu se ţicnească, să nu se urce pe pereţi de nebun; se înfunda acolo sub cărămizi, îşi punea şi în cap. (...) Asta era toată piesa, Manole zăvorâtul..." Împrăştie apoi nişte manifeste dar este prins şi, speriat de Securitate, părăsit de prieteni, exclus din viaţa literară, e nevoit să-şi câştige existenţa ca cizmar. După Revoluţie ajunge în prim-planul atenţiei publice, opera sa începe să fie studiată în şcoli. Tranziţia spre capitalism are însă neajunsurile ei - cărţile nu mai au căutare, scriitorii nu mai pot trăi doar din scris, vechii nomenclaturişti rămân la putere, adevărul nu mai interesează pe nimeni. Ca să poată supravieţui, deschide un butic, intră în politică şi e propus, datorită trecutului său "curat", candidat la Preşedinţie. Înainte de alegeri îşi cere de la CNSAS dosarul întocmit de Securitate şi află lucruri îngrozitoare, care-l determină să plece în munţi, în sihăstrie, şi să renunţe la lume. Acolo se întâlneşte însă cu un monah, fost preot, fost turnător, care jucase un rol nefast în existenţa sa anterioară. Petru ştia asta din propriul său dosar, motivul autoexilului său fiind, se pare, acela că Eugenia, femeia cu care trăise alături atâţia ani, şi Magda, fiica ei, îl înşelaseră fără ruşine, profitând de credulitatea şi generozitatea lui (Eugenia cedase avansurilor unor inşi cu funcţii importante pe vremea lui Ceauşescu, fie pentru a-şi ajuta bărbatul, fie pentru obţinerea unor avantaje. Bigotă, se confesa apoi preotului-turnător. Magda, la vârsta curiozităţii şi neliniştilor sexuale, recursese la şantaj pentru a întreţine o relaţie simili-incestuoasă cu tatăl adoptiv, cu acceptul tacit al mamei, îngrozită de posibilitatea dezvăluirii propriilor fapte).

"Convertirea" lui Petru, numit acum "fratele Pavel", se produce treptat: exersând diferite practici ascetice, ajunge să renunţe la scris şi se străduieşte să înveţe lecţia creştină a umilinţei şi smereniei, a iubirii de aproapele. Trăieşte o aşa-zisă "iluminare" şi are, la un moment dat, "revelaţia" descoperirii stigmatelor lui Iisus pe propriul trup. Pasajul e memorabil: "Mi se dăduseră semnele Crucii. (...) Am început să le zgărmăn, să bag în vătămături orice le-ar fi împiedicat să se-nchidă. Era ca şi cum slujeam un altar. Am pus şi fire de lână cu seu şi pământ şi găinaţ de lăstun. Rupeam coaja dacă se prindea peste noapte. Când durerea sporea şi simţeam cum bate puroiul, mă simţeam fericit, norocos; mirosul copturii - are un damf veşted, pentru unii dezagreabil - îmi dădea elanuri serafice. Mi-a fost una dintre cele mai însorite perioade din viaţă, poate irepetabilă!" Personajul parcurge, aşadar, un traseu iniţiatic, de la viaţa în lume la aceea din afara ei, închinată lui Dumnezeu, de la vanitatea scrisului la presupusa smerenie a rugăciunii, de la cuvânt la tăcere. Sugestia este, însă, a unei iniţieri ratate: iluminarea, stigmatele nu sunt decât tot nişte iluzii, halucinaţii nutrite de orgoliul celui ce se crede "alesul" lui Dumnezeu. Dacă e o rătăcire credinţa în mântuirea prin scris, nici rugăciunea şi asceza nu aduc atât de căutata salvare.

Daneliuc surprinde, în romanul său, cele mai caracteristice aspecte ale societăţii româneşti din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste şi din perioada de după 1989, până în prezent. Şi o face obiectiv, cu luciditate tăioasă, fără a se situa pe o poziţie privilegiată, undeva, în afara mizeriei realităţii avute în vedere. Petru Şesan nu e un om "fără pată"; şi el aparţine lumii acesteia condamnabile, în care călăii şi victimele se confundă, şi el are păcatele, laşităţile lui - nu puţine. Dar rămâne, totuşi, om, nu se transformă într-un mutant. E vulnerabil, însă când descoperă falsitatea, minciuna în care trăise atâta timp fără să-şi dea seama, are puterea să se desprindă de existenţa sa de până atunci.

Autorul nu excelează în invenţie, cel puţin în plan epic. Ochiul său de cineast îl face însă sensibil la aspectele teatrale, dramatizabile ale existenţei - iar romanul conţine scene memorabile, secvenţe revelatorii ce concentrează, în câteva linii, sensul unor destine, ale unor ipostaze fundamentale ale omenescului. Fragmentul care descrie înmormântarea mamei Evei (Eugeniei), sau acela despre moartea stupidă a copilului căzut în canal constituie pagini excepţionale, de o densitate şi tensiune dramatică uimitoare.

Perspectiva narativă e atribuită, pe rând, lui Petru, lui Pavel (numele conspirativ al lui Petru din dosarul de urmărire întocmit de Securitate, pe care protagonistul şi-l însuşeşte după "convertire") şi Magdei. Doar perspectiva, pentru că "vocea" e una singură, a naratorului omniscient. De aceea, discursurile personajelor nici nu se diferenţiază stilistic, decât din necesitatea adecvării la "subiect", la temă. Ritmul e mai alert în capitolele avându-l ca "reflector" pe scriitorul Petru Şesan, mult mai extinse, acestea, decât cele în care acelaşi rol e preluat de "fratele Pavel". Şi e firesc să fie aşa: Petru parcurge o experienţă lumească, existenţa sa e determinată de raporturile cu ceilalţi (femeia iubită, colegii, vecinii, autorităţile etc.) - aceasta e partea propriu-zis "realistă", de observaţie social-morală a cărţii. Pavel trăieşte o experienţă mistică, izolat de lume, în aşteptarea harului "de sus" - acesta e romanul "iniţierii", de factură simbolică.

Confruntarea punctelor de vedere, care e şi o confruntare de discursuri, nu capătă, la Daneliuc, dar nici la vreun alt prozator român, într-o măsură apropiată, tensiunea dramatică a dialogului de idei din romanele unor autori ca Dostoievski, Thomas Mann sau Hesse. Narcis şi Goldmund, Naphta şi Settembrini sunt personaje-idee, ilustrează adică, fiecare, o viziune teoretică asupra existenţei. Dar nu în dezbaterea de idei trebuie căutat talentul lui Daneliuc - pasajele eseistice, câte există, sunt şi cele mai vulnerabile din romanul său. Fără a fi un subtil dialectician, prozatorul excelează în surprinderea gesturilor, reacţiilor, comportamentelor. Nu e interesat - sau nu o arată îndeajuns de convingător - nici de omul teoretic, abstract, nici de psihologiile abisale. Către omul concret îşi îndreaptă el atenţia, către bietul om, sub vremi, determinat de spaţiul în care trăieşte, de lume. De aceea şi schiţează aici, în roman, coordonatele esenţiale a ceea ce Ion D. Sîrbu numea undeva la condition roumaine. Iată o "legendă" în spiritul "epocii de aur" menită a releva cauzele "răului" şi mizeriei româneşti: "Face lumea, zice, şi pune Dumnezeu aici ocean, acolo pădure, acolo pustiu, acolo Polul Nord şi numai la noi, în spaţiul ăsta Carpato - şi aşa mai departe, îl ia visarea şi toarnă cu nemiluita râuri, minerale, cărbune, climă temperat-continentală şi sare şi mare, tot absolut, până când se autosesizează şi Petru. Doamne, zice, nu ţi-a scăpat la ăştia cam mult? Le-ai pus mai angro ca la toţi... La care, Dumnezeu îşi dă seama, se gândeşte puţin şi face din mână: nu-i nimic, zice, o dregem; ştiu nişte băieţi serioşi în zonă, fraţii codrului, ia dă să-i punem deasupra".

În finalul romanului, protagonistul (Petru-Pavel) ia chipul lui Manole cel "zăvorât", zidit în propria sa creaţie. Ce "învăţătură" transmite "meşterul" ucenicilor săi în pragul morţii? Care sunt ultimele sale cuvinte? Ce mesaj adresează el umanităţii? Reţeta siropului de brad, asta găseşte de cuviinţă să spună, în ultimele clipe ale vieţii, artistul, scriitorul. E absurd? Deloc. În fapt, mesajul, ideologia sunt lipsite de relevanţă. Literatura nu "salvează" pe nimeni. Important nu e textul finit, opera, ci actul scrisului, eliberat de obsesia înţelesurilor. Între textul unei reţete de sirop şi oricare altul nu e nici o diferenţă de esenţă. Cum nici între literatură şi viaţă nu e: "Cred că-i adevărat ce se spune - constată la un moment dat naratorul -, că s-au scris toate cărţile şi însăşi viaţa pe care te sileşti s-o omori a fost deja povestită cu mult înainte. Cineva te-a scris sau te scrie, destinul e totdeauna între două coperţi".

Dacă Manole s-a "zăvorât" în propria sa creaţie, scriitorul îşi găseşte mormântul în text. Iar Daneliuc văd că preferă să fie îngropat, de la o vreme încoace, în cărţi.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.

Principalele valute BNR - luni, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7480
Diferență: 0,1667
Ieri: 4.7401
Azi: 4.1981
Diferență: 0,313
Ieri: 4.1850
Azi: 5.4269
Diferență: 0,3217
Ieri: 5.4095
Azi: 4.1805
Diferență: 0,2206
Ieri: 4.1713