Omul e discret, generos, modest, de o eleganta impecabila in raporturile cu semenii, indatoritor, atent sa nu deranjeze pe nimeni nici cu vorba, nici cu fapta.
Aristocrat pana in maduva oaselor, el lasa mereu impresia unui bun si comod tovaras de conversatie, capabil sa asculte ore in sir, cu calm, fara sa protesteze, desi in sinea sa va fi dispretuit pe buna dreptate comportamentul strident al celor din jurul sau, oameni indeobste vulgari, egoisti, vanitosi, obisnuiti sa vaneze daca nu lucruri mari, precum gloria literara, atunci barem un profit oarecare. De aceea, poate, in lumea scriitorilor cel putin, Hanu pare o figura excentrica, un ins bizar, cazut din Luna, sau mai curand un carturar de moda veche, anacronic, cu preocupari exclusiv intelectuale, strain de scopuri pragmatice sau de patimile marunte si de meschinele naravuri ce agita de regula breasla.
De altfel, Hanu a cultivat probabil mult timp poezia ca simplu divertisment, exercitiu minor, relaxant, in felul unui lucru oarecum secundar, ravnit totusi cu o intensitate care-l va determina pana la urma sa-si calce pe inima si sa-si adune textele in volum, incurajat poate si de exemplul catorva predecesori ilustri. Debutul tarziu (Vindecarea de simetrie, Editura Cronica, Iasi, 1999), nel mezzo del camin, nu trece neobservat (cartea obtine Premiul „Mihai Eminescu" in anul imediat urmator), ceea ce-i intareste autorului credinta in propria vocatie si-l ajuta sa depaseasca definitiv etapa tatonarilor la care raman, de regula, acei carturari pedanti si scortosi, de moda veche, preocupati intr-o mult prea mare masura de onorabilitatea lor cu apret academic spre a mai lasa slobod fraul imaginatiei si al expresiei accentuat personalizate. Poezia nu are trecere in lumea buna, printre oamenii cu scaun la cap, decat ca forma de socializare, joc spiritual, amuzament usor si istet, fara alte pretentii, asa cum se si cuvine printre diletantii de oarecare rang. Sunt rare cazurile de convertire spectaculoasa. De cele mai multe ori, in asemenea mediu de electiune, placuta indeletnicire de a compune versuri e perceputa negativ, de parca ar fi vorba de cine stie ce viciu ascuns, practicat in taina, cu voluptate si cu oroare.
Insa dorinta, reprimata mereu, se razbuna. Fiind in cauza o personalitate scindata, echilibrul e greu, daca nu imposibil de realizat. Dan Bogdan Hanu pare a ilustra tocmai exceptia ce confirma regula. Intr-adevar, recunoasterea meritelor sale de scriitor nu l-a facut sa-si abjure profesia – de care se simte, e drept, parca tot mai apasat, ca de o indeletnicire obositoare, practicata fara pic de entuziasm. In plus, daca ar fi sa-l credem pe cuvant, nici scrisul nu ii mai procura cine stie ce satisfactii, pentru ca ar promite mai mult decat poate da. De aici si nefericirea, definita undeva ca simpla confuzie provenita din „persistenta in a indeplini un obiectiv impropriu". Stiinta, arta, filosofia, religia, ce mai conteaza toate acestea intr-o lume in care, constata cu mahnire poetul, „locul sacrului a fost luat de cifre si scheme"? Perspectiva se tulbura, dar numai pentru o clipa, atata cat dureaza lehamitea, stare de spirit favorabila proiectiilor bovarice, melancoliei atrabilioase.
Dr. Jekyll si Mr. Hyde ocupa, succesiv, prim-planul, dupa scenografia unor raporturi nu chiar armonioase, dar supravegheate, fara tensiuni prea riscante. Profesorul isi pregateste la fel de minutios cursurile, facand sali pline la facultate. Publicistul, interpret subtil al poeziei contemporane, tine in continuare viu interesul cititorilor rubricii sale din Convorbiri literare. Iar ca autor, Hanu a ajuns de-acum la al patrulea op, Eyeless in Paris (Ed. Vinea, 2006), un fals jurnal de calatorie in care gasim o multime de lucruri interesante referitoare la conceptia sa artistica, dar si (mai ales!) la propria persoana, la omul din spatele textului. Eyeless in Paris e o carte de confesiuni discrete, redactata in forma decupajului de secvente autobiografice. O carte in care poezia nu ramane numai un simplu motiv de reflectie, de vreme ce „reface, in sens invers, miscarea, de la ultimul cerc de apa spre primul". „Paris, C’EST FINI!" – spune la sfarsit poetul educat la scoala melancoliei. O simpla figura retorica, desigur! Stiind de ce e in stare, imi place sa mi-l imaginez intr-o postura mai putin resemnata, cu altfel de vorbe pe buze.
In plus, daca jurnalul reface miscarea de la ultimul cerc spre primul, sfarsitul se transforma si el intr-un nou inceput – motiv pentru care mi s-ar fi parut mai potrivit sa-l vad pe Bogdan Hanu aruncand Parisului, asemeni veritabilului erou balzacian, sfidatoarea provocare: „A nous deux maintenant!" Timpul nu e pierdut.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
