O bună parte din lucrările reunite şi oferite de Muzeul Naţional de Artă al României publicului interesat de artă şi/sau istorie în expoziţia "Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti, (1830-1930)", vernisată joi 13 septembrie 2012 (şi deschisă până pe 13 februarie 2013) au fost, sunt şi vor fi reproduse în manualele de istorie a românilor. Pentru câteva simple şi solide motive.
În primul rând, pentru că, exceptând basorelieful Columnei lui Traian, dacii de pe Arcul lui Constantin, ambele de la Roma, câteva gravuri şi stampe medievale păstrate în pinacotecile occidentale, la care se mai pot adăuga portretele votive ale voievozilor noştri conservate de-a lungul secolelor pe pereţii bisericilor, în sălile Palatului regal din Bucureşti se află expusă cam toată iconografia de care dispune istoria noastră. Un alt motiv ar fi acela că viziunea pictorilor şi sculptorilor români care au creat în a doua jumătate a secolului XIX imaginile-simbol ale marilor figuri şi momente ale trecutului se va înscrie mereu pe linia tonului optimist-patriotic, educativ-eroic, iar pe alocuri exaltat-naţionalist din manualele noastre de istorie, oricât de alternative ar fi ele. În fine, poate nu ultimul dintre argumentele prezenţei acestor lucrări în imaginarul naţional oferit copiilor şi adolescenţilor este forţa plastică, măiestria artistică, inspiraţia compoziţiilor, portretelor şi alegoriilor istorice semnate de marii clasici ai picturii româneşti care le-au conferit dintotdeauna credibilitate şi au entuziasmat spiritele privitorilor.
Lăudabila şi temerara intenţie a organizatoarelor expoziţiei, Monica Enache şi Valentina Iancu, beneficiare ale strălucitei expertize istorice aparţinând profesorului Lucian Boia, cuprinde sub acelaşi generic al mitului naţional nu doar subiectele istorice, dar şi cele legate de satul şi ţăranul român, aşa cum au evoluat acestea de la Nicolae Grigorescu până la mijlocul perioadei interbelice. Povestea plastică a mitului naţional este inedit completată cu cea a identităţii naţionale, pe care artiştii români ce au pictat şi sculptat după momentul încoronării în 1881 a lui Carol I ca Rege, au identificat-o în universul satului românesc, potrivit zicerii lui Constantin Noica "prin ce avem noi mai bun până acum suntem ţărani". Deoarece expunerea lucrărilor în sălile Palatului Regal urmează ordinea cronologică a realizării operelor respective (nu a evenimentelor reflectate), pare oarecum inexplicabilă cvasiabsenţa subiectului Primului Război Mondial (cu excepţia tabloului "Morţii de la Caşin" pictat între 1916-1918 de Ştefan Dimitrescu) şi cel al Marii Uniri de la 1918, care, ce-i drept, au fost imortalizate mai mult în spaţiul public al artei monumentale.
Oricât de cunoscute publicului larg ar fi tablourile ce ilustrează atât apariţia miturilor naţionale la jumătatea secolului al XIX-lea, cât şi conturarea identităţii specificului românesc la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, ele sunt inevitabil tributare contextului social şi politic în care au fost create, artiştii, poate mai mult decât restul oamenilor de rând, fiind supuşi vremurilor în care le-a fost dat să trăiască şi să creeze. Abordând cu entuziasm şi sinceră angajare potrivit credinţelor şi simţămintelor lor subiecte ale realităţii pe care o trăiau, marii noştri pictori au înfăţişat pe pânză nu neapărat adevărul istoric al evenimentelor şi personajelor în cauză, fie aceştia voievozi sau ţărani, ci modul în care aceştia erau percepuţi în vremea respectivă. Adică aşa cum spune profesorul Boia "istoria înţeleasă ca reprezentare nu este pur şi simplu trecutul, ci privirea prezentului asupra trecutului".
Astfel, Daniel Constantin Rosenthal, Constantin Lecca, Gheorghe Tattarescu, Mişu Popp şi mai ales Theodor Aman, participanţi direct la efervescenţa revoluţionară din 1848 şi la campania pentru Unirea Principatelor române de la 1859, şi-au folosit energiile creatoare şi talentul în scop de propagandă pentru susţinerea idealurilor în care ei credeau. Alegoriile istorice cu voievozii români (Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş), pictaţi în momente eroice (una din căile de acces ale acestora în mitologiea românească şi manualele de istorie), nu au urmărit o documentare riguroasă a evenimentului respectiv, ci crearea şi încurajarea unei legitimităţi a acţiunilor politice ale prezentului (independenţă, unire) printr-o ascendenţă glorioasă venind din trecut (luptele eroice cu turcii, demnitatea şi curajul conducătorilor).
Aceeaşi motivaţie revoluţionară a stat şi la originea cunoscutelor compoziţii simbolice ale lui Daniel Rosenthal ("România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii" şi "România revoluţionară") cât şi mai puţin cunoscuta lucrare a lui Gheorghe Tattarescu "Deşteptarea României", litografiată pentru o largă difuzare în epocă, dar cenzurată de comunişti datorită trimiterilor religioase. Foarte puţin probabil că Mihai Viteazul a fost într-adevăr asasinat în 1601 pe Câmpia Turzii, aşa cum a înfăţişat evenimentul Constantin Lecca în 1845 sau Mişu Popp în 1880, sau că întocmai s-a petrecut primirea solilor turci de către Vlad Ţepeş, sau celebrul atac de noapte al aceluiaşi voievod din iunie 1462 asupra taberei sultanului, după cum le-a imaginat pe pânză Theodor Aman între 1862-1862, respectiv în 1866. În schimb, Aman chiar a fost martor atunci când pentru prima dată a fost dansată "Hora Unirii de la Craiova", pe 9 octombrie 1857, pictura sa putând fi considerată astăzi un document iconografic de primă mână, tot aşa cum atunci a avut un rol mobilizator; acelaşi obiectiv l-a avut şi inspirata sa alegorie cu cele două ţărănci în costume populare specifice realizată tot în 1857, intitulată "Unirea Principatelor".
Marii voievozi români nu au avut probabil nici timpul şi nici înclinaţia sau interesul de a sta să pozeze pentru tablouri semnate de mari artişti, precum Henric al VIII-lea de către Holbein la 1540, Carol I Stuart de către van Dyck la 1635 sau Ludovic al XIV-lea de către Rigaud la 1694. Tot ceea ce noi românii avem astăzi şi ne place să credem că exprimă o realitate mitologică gratifiantă sunt portretele acestor figuri ilustre realizate abia la câteva secole după dispariţia eroilor, potrivit imaginarului romantic-revoluţionar şi entuziasmului patriotic ale lui Constantin Lecca ("Ştefan cel Mare" - 1830), Nicolae Grigorescu ("Mihai Viteazul la Călugăreni" - 1857), Karl Storck ("Mihai Viteazul" - 1862), Theodor Aman ("Vlad Ţepeş şi solii turci" - 1863, "Mihai Viteazul contemplând capul lui Andrei Bathory" - 1865, "Tudor Vladimirescu" - 1876), Mişu Popp ("Mihai Viteazul" - 1881, "Avram Iancu" - 1885), G.D. Mirea ("Vlad Ţepeş" - 1900)
Mitul lui Carol I, principe şi apoi rege longeviv, înfăptuitor al independenţei României, are la bază şi imaginile-document din picturile pe care acesta a avut grijă să la comande sau să le încurajeze prin aducerea în ţară a unor pictori străini şi apoi prin stimularea unor artişti români să asiste direct pe front la Războiul de independenţă din 1877-1878. Astfel, de la germanul Emil Volkers, chemat în ţară de Carol, aflăm cum s-a petrecut (la modul idilic, desigur) "Venirea în ţară a regelui" - 1868, sau cum se desfăşurau "Manevrele militare în prezenţa domnitorului" - 1871, în timp ce ardeleanul Carol Popp de Szathmari a pictat nu doar pe Carol I pe front, ci romanticele vizite în ţară ale acestuia.
Războiul de independenţă a fost prima confruntare armată în care au fost implicate trupe româneşti şi care, spre deosebire de alte memorabile bătălii ale românilor contra otomanilor, au fost documentate la faţa locului de către artiştii români. Aceştia au reuşit să transmită generaţiilor următoare tablouri-document, pline de o mare forţă emoţională şi valoare simbolică. Nicolae Grigorescu a creat, pe baza schiţelor luate pe frontul din Bulgaria, imagini devenite simbolice, cea a "Dorobanţului" şi a "Atacului de la Smârdan", fără de care românii nu-şi ar mai putea reprezenta acest eveniment. Alături de el pe front au fost şi Sava Henţia şi Carol Popp de Szathmari, care au lăsat mărturie tablouri puternice, de o formidabilă încărcătură documentară, care însă au fost ocultate (nu doar în manual) de regimul comunist, deoarece aveau în prim plan figura domnitorului Carol I.
Deşi profesorul Boia îşi restrânge studiul asupra miturilor naţionale doar la lucrările de artă plastică cu subiect istoric sau la reprezentări ale evenimentelor politico-militare contemporane artiştilor respectivi în perioada 1830-1930, tema a fost extinsă (probabil din dragoste pentru marii maeştri ai picturii româneşti) de către Monica Enache şi Valentina Iancu şi asupra problematicii definirii identităţii naţionale, astfel încât jumătate din expoziţie este dedicată satului şi ţăranului aşa cum au fost acestea percepute şi transpuse pe pânză după proclamarea Regatului, în 1881. De altfel, şi ilustraţia aleasă pentru afişul principal al expoziţiei - "Hora de la Aninoasa" de Theodor Aman - poate că reflectă într-o mai mică măsură decât alte lucrări (de exemplu, alegoriile "Unirea Principatelor" a lui Theodor Aman din 1857 sau a lui Nicolae Grigorescu din 1869), tema principală a expoziţiei, cea a mitului naţional, şi mai mult pe cea a specificului..
Încurajat de cuplul regal german, Carol şi Elisabeta, dar şi pasionat sincer de lumea satului românesc, Nicolae Grigorescu a contribuit enorm prin suita sa de tablouri cu ţărănci "la izvor", "în repaus", "la marginea crângului", "păstoriţe", "ciobănaşi" şi ţărani într-un "car cu boi", "printre dealuri şi vălcele" la o imagine mult prea idilică a lumii satului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, minunată din punct de vedere plastic, sincronă cu lumea artistică europeană, dar total desprinsă de crunta realitate mioritică. După revolta ţărănească din 1888, la mai puţin de un an de la festivităţile aniversării a 40 de ani de glorioasă domnie a Regelui Carol I, se produce şocul cumplit al răscoalei din 1907, care, cu toate grozăviile ei, demolează complet mitul ţăranului luminos, chiar relaxat, îndeobşte bucolic. Surprinzător, din expoziţie lipseşte (este prezent în catalog) celebrul tablou "1907" al lui Octav Băncilă (sunt expuse însă "Fata la pârâu", "Ţăran cu roaba"), tablou cenzurat în epocă, dar care a servit de minune propagandei comuniste de după 1947 pentru a dovedi "mitul" celor 11.000 de ţărani asasinaţi de odioasa burghezo-moşierime. În schimb, sunt generos expuse remarcabilele lucrări inspirate din lumea satului semnate de Ştefan Dimitrescu, Francisc Şirato, Nicolae Tonitza şi de sculptorul Oscar Han ("Grupul celor patru"), care, împreună cu Camil Ressu, Ştefan Popescu, Ştefan Luchian, Ion Theodorescu-Sion au oglindit în lucrările lor "ismele" vehiculate în epocă (semănătorism, poporanism, tradiţionalism). Satul şi ţăranul pictat de aceştia nu mai sunt deloc senini şi împăcaţi, ci dimpotrivă sunt trişti şi îngânduraţi, aspri şi sărăcăcioş; îndeosebi desenele şi picturile lui Camil Ressu mărturisesc nu numai convingerile socialiste ale artistului, dar şi o veridicitate deosebită a scenelor surprinse din viaţa cotidiană a satului interbelic ("Ţărani la prânz" - 1915, "Ţărancă cosând" - 1923, "Cosaşi odihnindu-se" - 1925, "La culesul cartofilor" - 1927). În afara sferei miturilor naţionale, dar parte a tradiţionalismului românesc, este ortodoxismul promovat în arta plastică de Olga Greceanu, caz filo-legionar singular, dar prezent în expoziţie.
Originala şi curajoasa retrospectivă a miturilor naţionale oglindite în arta plastică românească propusă de Lucian Boia, Monica Enache şi Valentina Iancu este o incursiune palpitantă în imaginarul artistic românesc al secolului al XIX-lea, ce poate fi întreprinsă cu egal interes şi satisfacţie atât de iubitorul de artă, de pasionatul de istorie sau de cercetătorul antropolog. La fel de valoros şi necesar pentru documentare şi lămurire este şi voluminosul şi elegantul catalog al expoziţiei, care completează doct spectacolul de imagine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
