• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

Ierusalimul. Biografia unui oraş/ de Simon Sebag Montefiore

Ierusalimul. Biografia unui oraş/ de Simon Sebag Montefiore

Autor: Simon Sebag Montefiore

6 apr 2012 1493

Povestea celui mai fascinant oraş din lume: o istorie construită din date şi anecdote picante, relatată de unul dintre cei mai importanţi istorici ai prezentului. 3.000 de ani de istorie a celui mai contestat oraş din lume - Ierusalimul, oraşul universal, capitală a două popoare, chivotul a trei religii şi inima conflictului dintre israelieni şi palestinieni. De la regele David la Barack Obama, de la naşterea iudaismului, creştinismului şi islamismului la conflictul palestiniano-israelian, aceasta este epopeea a 3.000 de ani de credinţă, masacre, fanatism şi coexistenţă. Cum a devenit oraşul acesta mic şi îndepărtat Oraşul Sfânt, "centrul lumii" şi, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu?

Istoria Ierusalimului este istoria lumii, adeseori sângeroasă, dominată de războaie, de lupte pentru putere, de masacre comise în numele credinţei, de distrugere şi renaştere în repetate rânduri din propria cenuşă. Profeţi şi patriarhi, Avraam, David, Iisus şi Mohamed au păşit pe pietrele acestui oraş încărcat de o glorie celestă şi terestră totodată. Oraşul Sfânt este un centru de rotaţie, o axă a istoriei lumii, punctul de întâlnire dintre Dumnezeu şi om.

În cartea sa despre Ierusalim, Simon Sebag Montefiore face o demonstraţie de forţă: prezentând cei 3.000 de ani de istorie a oraşului, dovedeşte solide cunoştinţe de istorie, religie, geografie şi politică. Extrem de atent la detalii, Montefiore descrie plastic personajele faimoase care au creat istoria Oraşului Templului: amănuntele picante din viaţa acestora, un amestec de idilă, poezie, violenţă, sex şi, pe alocuri, chiar umor, vin să contrabalanseze tabloul sângeros al intrigilor politice şi al bătăliilor pentru putere. Avem în faţă biografia impresionantă a unui oraş, despre care, în literatura ebraică sacră, se vorbeşte la genul feminin - "este o femeie senzuală, plină de viaţă, întotdeauna frumoasă, dar uneori desfrânată, alteori o prinţesă rănită şi părăsită de iubiţii ei." Bazându-se pe arhive noi, pe descoperiri recente, pe documentele propriei familii şi pe un studiu de o viaţă, Montefiore revelează esenţa sacrului şi a misticismului, a identităţii şi a puterii într-o cronică unică a oraşului despre care mulţi cred că va fi locul unde va veni Apocalipsa. Astfel Ierusalimul a devenit Ierusalim şi singurul oraş care există de două ori - în cer şi pe pământ.

*

Istoria Ierusalimului este istoria lumii, dar mai este şi cronica unui oraş provincial adesea sărac, pierdut printre colinele Iudeii. Astăzi mai mult ca niciodată, Ierusalimul este considerat centrul lumii: oraşul se află în miezul luptei dintre religiile avraamice, este sanctuarul unui fundamentalism din ce în ce mai popular printre creştini, evrei şi musulmani, câmpul de luptă strategic al încleştării dintre civilizaţii rivale, linia frontului dintre ateism şi credinţă, centrul de atenţie al fascinaţiei laice, obiectul unor delirante teorii ale conspiraţiei şi al miturilor care circulă pe internet, scena scăldată în lumină pentru camerele de filmat din întreaga lume într-o epocă a fluxului informaţional neîntrerupt. Interesele religioase, politice şi mediatice se alimentează unele pe altele şi fac ca Ierusalimul să fie analizat azi mai profund ca niciodată.

Ierusalimul este Oraşul Sfânt, dar a fost dintotdeauna şi un adăpost al superstiţiilor, şarlatanismului şi bigotismului; trofeul râvnit de imperii, deşi lipsit de valoare strategică; teritoriul cosmopolit a numeroase secte, fiecare fiind convinsă că oraşul îi aparţine doar ei; oraşul cu o mulţime de nume - dar fiecare tradiţie este atât de sectară încât le exclude pe celelalte. Este un oraş de un aşa rafinament încât în literatura ebraică sacră se vorbeşte despre el la genul feminin - o femeie senzuală, plină de viaţă, întotdeauna frumoasă, dar uneori desfrânată, alteori o prinţesă rănită şi părăsită de iubiţii ei. Ierusalimul este casa unui Dumnezeu unic, capitala a două popoare, templul a trei religii şi singurul oraş care există în două locuri - în cer şi pe pământ: graţia sa terestră extraordinară nu este nimic în comparaţie cu gloria sa celestă. Însuşi faptul că Ierusalimul este terestru şi totodată celest arată că oraşul poate exista oriunde: noi Ierusalime au fost întemeiate peste tot în lume şi fiecare dintre ele are propria viziune asupra Ierusalimului. Profeţi şi patriarhi, Avraam, David, Isus şi Mahomed au păşit pe aceste pietre. Religiile avraamice s-au născut acolo şi tot acolo se va sfârşi şi lumea în Ziua Judecăţii. Ierusalimul, sacru pentru Popoarele Cărţii, este oraşul Cărţii: în multe privinţe, Biblia este chiar cronica Ierusalimului, iar cititorii, de la iudei şi primii creştini, continuând cu cuceritorii musulmani şi cruciaţii, până la evangheliştii americani de astăzi, i-au schimbat în repetate rânduri istoria pentru a îndeplini profeţia biblică.

Când Biblia a fost tradusă în greacă, apoi în latină şi engleză, a devenit cartea universală şi a făcut din Ierusalim oraşul universal. Fiecare mare rege devenea un David, fiecare popor se credea ales să fie "noii israeliţi" şi fiecare civilizaţie grandioasă se pretindea a fi un nou Ierusalim, oraşul care nu aparţine nimănui şi există în imaginaţia fiecăruia. Aceasta este tragedia oraşului, dar şi magia lui deopotrivă: oricine visa la Ierusalim, orice vizitator din toate timpurile, de la apostolii lui Isus la soldaţii lui Saladin, de la pelerinii victorieni la turiştii şi jurnaliştii de azi, soseşte aici cu propria viziune asupra Ierusalimului autentic, pentru ca mai apoi să fie amarnic dezamăgit de ceea ce găseşte, un oraş în continuă schimbare, care a prosperat şi a decăzut, a fost reconstruit şi distrus în repetate rânduri. Dar pentru că aşa este Ierusalimul, proprietatea tuturor, numai imaginea lor este cea corectă; realitatea coruptă, artificială, trebuie să se schimbe; toţi au dreptul să-şi impună propriul "Ierusalim" asupra Ierusalimului - ceea ce adesea au şi făcut prin foc şi prin sabie.

Ibn Khaldun, un istoric din secolul al XIV-lea, care a consemnat unele evenimente relatate în această carte şi chiar a participat la ele, remarca faptul că istoria este "studiată cu asiduitate. Omul de pe stradă vrea să o cunoască. Regi şi conducători se bat pentru ea". Este valabil mai ales în cazul Ierusalimului. E imposibil să scrii o istorie a acestui oraş şi să nu recunoşti că Ierusalimul este o temă, un centru de rotaţie, o axă a istoriei lumii. Într-o epocă în care, graţie puterii internetului, mouse-ul şi sabia sunt arme din acelaşi arsenal fundamentalist, căutarea faptelor istorice este şi mai importantă decât a fost pentru Ibn Khaldun.

O istorie a Ierusalimului trebuie să fie un studiu al naturii sacrului. Expresia "Oraşul Sfânt" este folosită mereu pentru a descrie veneraţia pe care o suscită sanctuarele sale, dar ea semnifică şi faptul că Ierusalimul a devenit principalul loc de pe pământ al comunicării dintre Dumnezeu şi oameni.

Trebuie de asemenea să răspundem la această întrebare: dintre toate locurile din lume, de ce Ierusalim? Locul se găsea departe de rutele comerciale de pe coasta Mediteranei; era sărac în ape, pârlit de arşiţa verii, îngheţat de viscolul iernii, cu stânci măcinate de căldură şi neprimitoare. Alegerea Ierusalimului ca oraş al Templului a fost în parte o decizie personală, în parte consecinţa evoluţiei sale: sacralitatea lui a devenit cu atât mai profundă cu cât el era deja sfânt de atâta timp. Sacrul are nevoie nu doar de spiritualitate şi credinţă, ci şi de legitimitate şi tradiţie. Un profet radical, animat de o viziune nouă, trebuie să explice secolele care au precedat şi să-şi justifice propria revelaţie într-o limbă şi o geografie a sacrului acceptate - profeţiile revelaţiilor anterioare şi locurile deja venerate de mult timp. Nimic nu face un loc mai sfânt decât concurenţa altei religii.

Această sacralitate displace multor vizitatori atei care o văd ca pe o superstiţie contagioasă într-un oraş suferind de o pandemie de bigotism virtuos. Dar asta înseamnă să negi nevoia profundă de spiritualitate a fiinţei umane, fără de care este imposibil să înţelegi Ierusalimul. Religiile trebuie să explice bucuriile fragile şi anxietăţile eterne care mistifică şi înspăimântă omenirea: avem nevoie să simţim că există o forţă superioară. Respectăm moartea şi tânjim să-i găsim sensul. Ca punct de întâlnire dintre Dumnezeu şi om, Ierusalimul este locul unde aceste întrebări găsesc răspuns odată cu venirea Apocalipsei - la Sfârşitul Veacului, când va izbucni războiul, o luptă între Christ şi Antichrist, când Kaaba va veni de la Mecca la Ierusalim, când se va ţine Judecata, vor învia morţii şi va veni Mesia cu Împărăţia Cerurilor, Noul Ierusalim. Toate cele trei religii avraamice cred în venirea Apocalipsei, dar detaliile variază de la o credinţă şi de la o sectă la alta. Poate că pentru laici nu sunt decât nişte aiureli învechite, însă aceste idei sunt, dimpotrivă, de mare actualitate. În această epocă a fundamentalismului iudaic, creştin şi musulman, Apocalipsa este o forţă dinamică în febrila activitate politică a lumii.

Moartea este companiona noastră constantă: mult timp, pelerinii veneau la Ierusalim ca să moară şi să fie îngropaţi aproape de Muntele Templului pentru a renaşte în timpul Apocalipsei; şi acum continuă să vină. Oraşul este înconjurat de cimitire şi se odihneşte pe ele; sunt venerate fragmentele scorojite ale unor sfinţi antici - mâna dreaptă, înnegrită şi uscată, a Mariei Magdalena este încă expusă în camera părintelui superior grec ortodox din Biserica Sfântului Mormânt. Numeroase sanctuare, dar chiar şi case particulare, sunt construite în jurul mormintelor. Atmosfera tenebroasă a acestui oraş al morţilor se explică nu doar printr-un fel de necrofilie, ci şi prin necromanţie: morţii de aici sunt aproape vii, parcă aşteptând învierea. Luptele neîncetate pentru Ierusalim - masacrele, haosul, războaiele, terorismul, asediile şi catastrofele - au transformat acest loc în câmp de bătălie, "abatorul religiilor" după Aldous Huxley, "osuarul" după Flaubert. Melville vedea oraşul ca pe un "craniu" asediat de "armate ale morţilor", iar Edward Said îşi amintea că tatălui său nu-i plăcea Ierusalimul pentru că "îi amintea de moarte".

Evoluţia acestui sanctuar celest şi terestru nu s-a datorat întotdeauna providenţei. Religiile se nasc dintr-o scânteie revelată unui profet carismatic - Moise, Isus, Mahomed. Imperiile sunt întemeiate, oraşele cucerite, prin forţa şi şansa unui războinic. Deciziile unora, începând cu regele David, au făcut din Ierusalim ceea ce este el astăzi.

Probabilitatea ca mica citadelă a lui David, capitala unui regat neînsemnat, să devină centrul lumii era extrem de redusă. Ironia soartei a făcut ca tocmai distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor să ducă la crearea tiparului sacralităţii lui viitoare deoarece acea catastrofă i-a determinat pe evrei să consemneze şi să proclame gloria Sionului. De obicei, astfel de cataclisme au dus la dispariţia unor popoare întregi. Însă extraordinara capacitate de supravieţuire a evreilor, devotamentul lor încăpăţânat faţă de Dumnezeul lor şi, mai ales, faptul că au aşternut în scris propria versiune a istoriei lor în Biblie au stat la baza faimei şi sacralităţii acestui oraş. Biblia s-a substituit statului evreu şi Templului şi a devenit, cum spunea Heinrich Heine, "patria portabilă a evreilor, Ierusalimul portabil". Nici un alt oraş nu are propria sa carte şi nici o altă carte nu a ghidat în aşa măsură destinul unui oraş.

Caracterul sacru al oraşului s-a născut din excepţionalismul evreilor ca Popor Ales. Ierusalimul a devenit Oraşul Ales, Palestina - Pământul Ales, iar acest excepţionalism a fost moştenit şi îmbrăţişat de creştini şi musulmani. Sacralitatea supremă a Ierusalimului şi a pământului Israelului se reflectă în obsesia religioasă crescândă cu privire la întoarcerea evreilor în Israel şi în entuziasmul occidental faţă de sionism, echivalentul său laic, în perioada dintre Reforma secolului al XVI-lea în Europa şi anii 1970. De atunci, tragedia palestinienilor, care văd în Ierusalim Oraşul lor Sfânt pierdut, a modificat percepţia asupra Israelului. Astfel, fixaţia occidentală, acest sentiment al proprietăţii universale, poate funcţiona în ambele sensuri - poate fi o binecuvântare sau o sabie cu două tăişuri. Astăzi, acest lucru se reflectă în atenţia pe care o suscită Ierusalimul şi conflictul israeliano-palestinian, o atenţie mai mare şi mai încărcată de emoţie decât orice altceva de pe pământ.

Totuşi, nimic nu e atât de simplu pe cât pare. Istoria este deseori prezentată ca o serie de schimbări brutale şi variaţii violente, dar eu doresc să arăt că Ierusalimul a fost un oraş al continuităţii şi co-existenţei, o metropolă hibridă formată din clădiri hibride şi oameni hibrizi care sfidează categorizările înguste aparţinând diferitelor legende religioase şi poveştilor naţionaliste de mai târziu. De aceea, de câte ori este posibil, parcurg istoria trecând prin familii - Davidieni, Macabei şi Irodieni, Omeiazi şi casele Baldovin şi Saladin, până la Husseini, Khalidi, Spafford, Rothschild şi Montefiore - regăsind astfel schema organică a vieţii ce rămâne imună la incidentele bruşte şi discursurile sectare ale istoriei convenţionale. Nu există doar două feţe ale Ierusalimului, ci mai multe culturi şi credinţe care se suprapun şi se împletesc - un caleidoscop cu faţete multiple, compus din arabi ortodocşi, arabi musulmani, evrei sefarzi, evrei aschenazi, evrei haredim, evrei laici, armeni ortodocşi, georgieni, serbi, ruşi, copţi, protestanţi, etiopieni, catolici şi aşa mai departe. Un singur individ avea deseori diferite identităţi, echivalent uman al straturilor de pietre şi ţărână ale Ierusalimului.

De fapt, importanţa oraşului a fluctuat, mereu în mişcare, mereu în transformare, ca o plantă ce-şi schimbă forma, mărimea, culoarea chiar, dar rămâne bine înrădăcinată în acelaşi loc. Imaginea unui Ierusalim ca "Oraş Sfânt sacru pentru trei religii", aşa cum este prezentat în mass-media, este relativ recentă. Au fost secole în care Ierusalimul părea să-şi piardă din importanţa sa religioasă şi politică. De multe ori, necesitatea politică, şi nu revelaţia divină, a stimulat şi insuflat devotamentul religios.

De fiecare dată când Ierusalimul părea uitat şi depăşit, bibliolatria, studiul pasionat al adevărului biblic de către oameni din ţinuturi îndepărtate - fie de la Mecca, Moscova sau Massachussetts - a fost cea care a proiectat credinţa lor asupra Ierusalimului. Toate oraşele sunt ca nişte ferestre deschise spre moduri de gândire străine, dar acesta este şi o oglindă care arată viaţa lui interioară în timp ce reflectă lumea exterioară. Fie că era epoca unei credinţei totale, a aroganţei întemeietorilor de imperii, a revelaţiei evanghelice sau a naţionalismului laic, Ierusalimul a devenit simbolul şi obiectivul final. Dar la fel ca în oglinzile dintr-un bâlci, imaginile sunt întotdeauna distorsionate, adesea înspăimântătoare.

Ierusalimul are un fel al său de a-i dezamăgi şi tulbura pe cuceritori şi vizitatori deopotrivă. Contrastul dintre oraşul material şi cel spiritual este atât de dureroasă încât o sută de pacienţi pe an sunt primiţi în azilul oraşului, suferinzi de Sindromul Ierusalimului, o nebunie dată de anticipaţie, dezamăgire şi deziluzie. Dar Sindromul Ierusalimului este şi politic: Ierusalimul este o sfidare a raţiunii, a politicii pragmatice şi strategiei, existând într-un tărâm al pasiunilor mistuitoare şi emoţiilor nestăpânite, impermeabil la raţiune.

În această luptă pentru dominaţie şi adevăr, până şi victoria nu face decât să intensifice sacralitatea oraşului în ochii celorlalţi. Cu cât posesorul este mai avid, cu atât mai aprigă este concurenţa, iar reacţia, viscerală. Aici domneşte legea consecinţelor involuntare.

Nici un alt loc nu evocă o asemenea dorinţă de posesie exclusivă. Însă acest zel posesiv este paradoxal, din moment ce majoritatea sanctuarelor din Ierusalim, şi istoriile aferente, au fost împrumutate sau furate, aparţinând înainte unei alte religii. Trecutul oraşului este adesea imaginar. Practic fiecare piatră a aparţinut templului, demult uitat, al unei alte credinţe, arcului de trimf al unui alt imperiu. Majoritatea cuceririlor au fost însoţite de dorinţa instinctivă de a şterge urmele altor credinţe, dar în acelaşi timp confiscându-le tradiţiile, istoriile, locurile. S-au făcut multe distrugeri, dar de multe ori cuceritorii nu au distrus ce au găsit acolo, ci au refolosit şi au adăugat. Locuri importante cum ar fi Muntele Templului, Citadela, Oraşul lui David, Muntele Sionului şi Biserica Sfântului Mormânt, nu prezintă straturi de istorie distincte, ci sunt mai degrabă nişte palimpseste, nişte broderii în care firele de mătase sunt ţesute atât de des încât este imposibil să le mai distingi.

Dorinţa de a poseda sacralitatea altora a făcut ca unele sanctuare să devină sacre pentru toate cele trei religii - succesiv, apoi simultan; regii au dat decrete pe tema lor, iar oamenii au murit pentru ele - şi totuşi, ele sunt acum aproape uitate: Muntele Sionului a fost locul unei veneraţii fanatice din partea evreilor, musulmanilor şi creştinilor, dar acum nu mai vin aici mulţi pelerini musulmani sau evrei şi, mai nou, a redevenit creştin.

Din volumul în pregătire la Editura Trei. Traducere din limba engleză de Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus

Etichete:

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743