Dar criza nu-l atinsese doar pe iubitul păros. Atelierul în care lucra Angela mai avea comenzi din an în Paşte şi patronul se gândea să renunţe la fete, nu erau decât trei, dar tot multe, discutase cu ele, să le pregătească, Angela era convinsă că va fi prima pe listă, măcar pentru că obişnuia să nu-şi ţină gura şi să vină cu idei care îi dădeau patronului mereu planurile peste cap. Încă n-o cuprinsese panica, dar nu era departe. Ura să treacă prin ce mai trecuse după ce renunţase la şcoala unde fusese profesoară de desen. Era acolo o băbăciune care n-o plăcuse niciodată, înfumurată la culme, dând din coate să iasă în faţă, bârfind pe toată lumea, mai presus de toate convinsă că toate femeile din jur sunt proaste şi curve, le urmărea să vadă când fac ochi dulci bărbaţilor. Ajunsese adjuncta directoarei, tăia şi spânzura, toată lumea o dispreţuia, dar rămânea înţepenită în post pentru că era competentă, doar că până şi pe cei puţini care o apreciau îi făcea să intre în pământ de ruşine când îşi dădea drumul la gură. Se părea că nu-i păsa. Angela devenise calul de bătaie cotidian, cu picioarele ei arămii până-n gât nu putea să aibă alt ţel decât să-i ademnească pe bărbaţi, iar dacă băbăciunea n-avea dovezi, le inventa. Când a insinuat că-şi ispiteşte elevii, toate trei, în frunte cu Claudette, i-au spus să dea dracului şcoala. Angela a plecat trântind uşa. Aproape un an şi-a căutat de lucru. Se gândea acum că, dacă trebuie să mai treacă prin asta, foarte bine, o să caute altceva, dar piaţa meşterilor vopsitori era îngrozitor de îngustă.
– Uită-te pe internet, sunt jdemii de firme care dau anunţuri de joburi, e bine să te pregăteşti din timp.
– Aiurea, toţi sunt depăşiţi de situaţie.
– Am văzut cu ochii mei anunţuri de call center-uri care angajează şi mai fac şi training.
– Şi ce să fac acolo, să răspund la telefon la toate aiurelile?
Şi-a dat seama că înaintează într-un câmp minat şi s-a oprit, evitând privirile Denisei.
– O fi viaţă uşoară, dar nu-i de mine.
– Atunci combină-te cu unul cu bani, pune-i pirostriile, toarnă-i un copil şi nu mai trebuie să umbli pe internet după joburi!
– Nu-s nebună! zise cu năduf Angela, riscând să deschidă iar discuţia despre măritiş.
– Chestia asta cu bărbaţii eu cred că e mai degrabă o treabă de antrenament, izbucnea Tabita.
Se lăsa linişte. Nu-i răspundea nimeni.
Avea obiceiul să arunce câte-o perlă care le lăsa cu gura căscată, sigur dacă i-ar fi cerut amănunte n-ar fi fost în stare să le ofere. De jdemii de ori discuţia pe tema bărbaţilor ducea într-o înfundătură plină de tristeţe, trecea prin prieteniile studenţeşti, ceaiurile, balurile, excursiile, relaţiile de durată dintre doi tipi înainte să ajungă să se căsătorească şi să fie fericiţi. Cum naiba să fie fericiţi într-o lume în care nimeni nu mai ştia ce e fericirea? De ce naiba se scriu atâtea cărţi despre cum să găseşti fericirea care mai mult îţi înnoadă minţile? Unde să-i găsească pe cei în stare să facă şi ceva pentru ele? Era îngrozitor când ajungeau în punctul ăsta al discuţiei, îl evitau tuspatru cât puteau. Dacă ajungeau aici, una izbucnea:
mă-sa de viaţă!
Alta: mai bine mă fut toată viaţa cu cine-mi iese-n cale!
A treia: o facem ca mama?
Niciuna nu înţelegea ce vrea să spună, se priveau perplexe, doar Denisa nu mai apuca să zică ceva, oricum nici nu ştia ce să zică, celelalte izbucneau într-un cor care semăna cu un behăit: să bem, să bem, să bem, să bem şi sigur niciuna nu-şi mai amintea a doua zi cum sfârşise seara, erau doar durerile de cap şi cearcănele.
– Cum dracu am ajuns iar la discuţia aia stupidă?
– Eu cred că e tare revista aia a ta, schimbase vorba Denisa, sătulă de discuţia despre bărbaţi.
Denisei i s-ar fi putut la fel de bine zice Pistruiata, nu s-ar fi supărat, cât timp era adevărat. Se îmbujora uşor, pistruii spălăciţi deveneau şi mai spălăciţi, iar zâmbetul larg le cucerea până şi pe ele, care se socoteau unse cu toate alifiile. Le surprinsese când apăruse în fustiţă plisată, cum nu se mai purta de decenii, ea continua să le poarte şi după ce-l văzuse pe primul prost căzut în limbă după picioarele ei superbe şi dominatoare. Arăta de parcă nici n-ar fi terminat liceul. Atunci i-au zis copila.
– N-o lua în seamă pe Denisa. Ar fi vrut şi ea să lucreze acolo.
Denisa chiar ar fi vrut. Dar era convinsă că n-o să ajungă niciodată nici la revista online, nici la vreo altă revistă. Nu ştia să scrie. Nu ştia să răspundă problemelor cititoarelor, era mereu copleşită de emoţii. Nu ştia dacă ştia ceva.
Ce făcuse până acum? A fost o fată bună în ochii maică-sii, din cuvântul căreia nu ieşea, a fost fată bună în galeria de majorete improvizate ale echipei de baschet a şcolii, antrenorul insistase să facă şi ei ca-n America, obţinuse un succes nebun, prima trupă de majorete din România, a fost fată bună în facultate, când un profesor care aducea cu Rex Harrison îi spunea că are ceva special şi o tot invita serile la catedră să discute teme de doctorat care fără dubiu aveau să-i deschidă calea universitară şi de care n-a scăpat decât spunându-i cu glas pierit şi privirile în pământ c-o îngrozeşte calea universitară. Şi a doua zi n-a mai fost fata bună, dar tot a terminat facultatea. Sigur a mai fost fata bună cu câteva prilejuri, dar la call center, unde a ajuns după ce a tras mâţa de coadă luni fără număr, imberbul care a angajat-o i-a spus pe şleau că n-are nevoie de fete bune, ci de fete care să tragă. Sigur era homo! În primele zile credea că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior, d-abia suna telefonul, avea vreme să citească până la capăt un articol de revistă, şi-a adus o carte, era în al nouălea cer, convinsă c-o să citească cât nu reuşise toată viaţa şi brusc se întâmplase ceva pe piaţă sau îşi schimbase firma profilul, telefoanele zbârnâiau într-o veselie. Ai venit cu noroc, îi ziceau colegele. Ore întregi nu-şi mai desprindea receptorul de ureche. Unde poate fi găsit personajul cutare sau personajul cutare, dintre şefii ei, habar n-avea, dar era obligată să-i îmbârlige pe cei care telefonau. Sau întrebări stupide pe care ea una nu le-ar fi pus în viaţa ei: dacă au primit produsul cutare, sau când soseşte, de ce nu mai soseşte, când îl trimit acasă celui care sunase, ce reducere primeşte dacă ia dublu, ce firmă îl mai vinde online. Denisa are în faţă liste cu răspunsurile pe care trebuie să se uite mereu, să nu se-ncurce, să nu greşească politica firmei, să nu-şi piardă răbdarea, să-i convingă să cumpere, să nu-i lase să plece la concurenţă. La sfârşitul zilei e cheaună. Adică zăpăcită de-a dreptul. Nu mai ştie cine i-a spus cuvântul ăsta. A căutat într-un dicţionar să afle ce înseamnă. Un cuvânt căruia nici măcar nu i se cunoaşte originea. Dar cine ştie câte milioane de cuvinte de care ea habar n-are sunt în dicţionarul ăla mai gros decât o cărămidă, ce să facă ea la o revistă? Măcar firma la care lucrează vinde produse online, nu iluzii.
Nu se plânge.
Are o slujbă.
Are nişte bănuţi, se descurcă.
Are cu cine să se vadă.
Nu e singură.
Dar dacă se gândeşte mai bine, e singură cuc. Viaţa ei e searbădă. În viaţa ei nu se întâmplă nimic. E uimită când îi aude pe cei din jur vorbind de discoteci, petreceri, excursii. Se duce rar la câte un teatru, e înspăimântată să se întoarcă la miezul nopţii singură pe străzi. Detestă televizorul, numai discuţii interminabile cu acelaşi personaje politice îndârjite, nu înţelege cum pot fi atât de pornite împotriva unui om sau altuia, cer socoteală de parcă ar fi jandarmi. Se îngrozeşte. Nu, nu se se îngrozeşte, o apucă greaţa, închide televizorul. Nu vrea nici filme, toate sunt violente. La call center n-a ajuns ca scriitoarea aia care-şi începe cartea spunând că e o doamnă şi trage o înjurătură şi care povesteşte că, tot la telefon şi tot o tură întreagă, trebuia să-i excite pe nemernicii care sunau şi şi-o luau la labă cât vorbeau cu ea. Cu cât îi ţinea mai mult la telefon, cu atât era mai bine plătită. Sau n-a ajuns încă. Măcar în cazul ei, al Denisei, lucrurile erau clare, nu implicau decât afaceri. Se întâmplase să întrebe câte unul dacă-i liberă după program, le trântea telefonul.
– O să te prindă unul într-o zi, cu picioarele astea până-n gât, şi nu mai scapi!
Fugea ca dracul de tămâie de întâlniri de felul ăstora, cine ştie peste iubitul căreia dintre cunoscute dădea şi cădea ca proasta. Cum se întâmplase cu doi ani în urmă tot cu Tabita, a avut o aventură cu iubitul Angelei, s-a încheiat prost. Angela a aflat, a făcut scandal, l-a dat afară din casă pe bărbatul cu care ajunsese să locuiască, a făcut-o pe Tabita curvă şi a jurat să-i ia şi gâtul data viitoare, când se va mai întâmpla, era convinsă că, dacă se întâmplase o dată, se va mai întâmpla. Până s-au prins toate că Tabita n-avea nicio vină, căzuse de fazan, îl întâlnise la un oficiu poştal, unde ridica un pachet greu de-i ieşeau ochii din cap, o ajutase să-l ducă acasă. Cum să ştie al cui iubit era, dacă Angela nu le spusese nimic şi habar n-aveau niciuna de viaţa ei sentimentală? Tot Angela a împăcat-o, fată bună. La întâlnirea programată, care se întâmplase să fie după nici o săptămână, Angela a apărut destinsă total şi primul lucru făcut a fost să întrebe:
tu eşti nimfomană?
Poate, a zis Tabita.
Măcar ţi-a plăcut cum şi-o înfigea în tine? Că mie nu mi-a plăcut niciodată.
Au rămas toate trei siderate, simţind cum balanţa se înclina în favoarea prieteniei. Au râs. Şi la sfârşit cele două s-au sărutat.
N-oţi fi devenit lesbiene! s-a oripilat Claudette.
Slavă Domnului, nu! Dar aş încerca, de amorul amorului, a răspuns Tabita şi tuturor li s-a părut că se risipeşte umbra bărbatului-zâzanie, ca o stafie în zori.
Denisa e convinsă că toate patru au rămas prietene pentru că au o disponibilitate totală de a se asculta şi nu se bombardează cu observaţii usturătoare care le-ar face să le treacă cheful să se mai vadă. Deşi după un pahar de vin nu-şi ascund limbile ascuţite. Întâlnirile cu cele trei prietene sunt sărbătoare pentru Denisa, le aşteaptă. Se îmbibă ca un burete de ce povestesc ele. Apoi îşi imaginează întâmplările auzite. Nu se vede vreodată chiar în miezul acelor poveşti, dar i-ar plăcea să i se întâmple atâtea şi ei. Când se vâră sub plapumă, după ce stinge veioza, se închipuie cu vreun bărbat în situaţii despre care le-a auzit povestind, dansează, îi place enorm să danseze, îl sărută, îl strânge în braţe, se excită, fac dragoste. Nu prea ştie cum e şi închipuirea ei se încurcă şi se fâsâie. E momentul în care gândeşte ca Tabita, deşi habar n-are cum i se întâmplă. Ameţeşte. Se scutură brusc. Alungă imaginea, se închină şi adoarme. Întotdeauna adoarme după ce se închină. Alteori îi vine să urle. Se vâră sub plapumă şi plânge în hohote, nu ştie de ce, nu ştie cât timp, după o vreme îşi şterge lacrimile, se închină şi adoarme.
– Care e programul pe ziua de azi? întrebă Claudette.
– Ziua a început demult, când umblam eu pe creastă, zise Denisa.
– Tu eşti anormală, eu vorbeam cu femeile astea care mai au mintea la ele. Ieşim cumva?
– Unde? se interesă Angela.
– Ştii nişte bărbaţi pe-aici? întrebă Tabita.
– Nu-ncepe... îndrăzni Denisa.
– Nici nu mă gândesc! Eu continui mereu. Aerul ăsta tare mă excită.
– Nu eşti zdravănă, izbucni Claudette.
– Semănăm. D-aia suntem împreună, sforăi Tabita, admirându-şi unghiile picioarelor proaspăt scăldate în sânge.
Angela stă sprijinită de balustrada terasei şi pielea brozantă îi străluceşte în soare. Îşi mijeşte ochii verzi şi strălucitori. Denisa n-a întâlnit ochi mai strălucitori, e convinsă că, dacă ar fi bărbat, ar înnota în ochii aceia până s-ar îneca, fără să-i pese. O priveşte cum îşi trece de câteva ori mâna prin părul des, tuns scurt, care îi cade franjuri pe ceafă. Întotdeauna s-a tuns scurt, aproape băieţeşte, îi dă un aer de ştrengar. Un ştrengar seducător. Ştie şi mizează pe câştigul obţinut din simpatia cu care o privesc oamenii. Claudette i se alătură şi Angela, cu papiroasa în colţul gurii, îi şopteşte ceva.
– Ce puneţi la cale? întreabă Tabita.
– Nu vrei să ştii!
– Crezi tu că nu vreau! Ieşi la interval.
– Să mergem la Cheile Grădiştei, înainte să se-ntoarcă ei.
– Super!, bătu din palme Denisa.
La Cheile Grădiştei i-a plăcut întotdeauna. Acolo-i restaurantul cu un pârâiaş în interior. Iar drumul până acolo o încântă, nu sunt serpentine care s-o facă să vomite. Într-o străfulgerare îşi aminteşte cât de rău i-a fost cu trei zile înainte pe serpentinele de la Pârâul Rece, au fost nevoite să oprească să verse totul din ea într-o prăpastie.
– Stai o clipă, îi ia vorba din gură Tabita. Care ei să se-ntoarcă?
– Tipii care stau la mansardă.
– Vrei să spui că la mansarda noastră stau nişte tipi?
E atât de uimită, că-şi strânge halatul în jurul trupului şi aruncă priviri în jur, să n-o fi văzut cineva.
– Şi încă mişto amândoi. Au venit în zori, s-au cazat de mântuială şi s-au cărat naiba ştie unde. Dar i-am auzit spunând gazdei că se-ntorc la prânz.
– Şi eu unde eram de habar n-am de tipii ăştia mişto?
– De unde să ştiu? Poate nu te treziseşi. Poate erai în baie.
– Adică i-aţi văzut voi care dormeaţi buştean?!
– Nu dormeam buştean la ora la care au venit. Răsărise soarele. Sau dormeam şi ne-a trezit zgomotul, pentru că scara spre mansardă e lângă uşa noastră.
– Şi-or să vină peste noi? insistă Tabita.
Niciuna n-a văzut-o vreodată atât de speriată, ceva e-n neregulă. Claudette simte că trebuie să adauge:
– De ce să vină? Stau în mansarda lor. Sau în curte.
Nu apare nimeni cât timp se schimbă toate, îşi trag pantaloni scurţi, bluze cu mâneci scurte, se fâţâie în faţa oglinzii aşezându-şi pălăriuţe colorate pe cap, scot maşina de sub copertină.
– Sunteţi sigure că aţi văzut pe cineva urcând la mansardă? întreabă Tabita.
– Un vis al naibii de material, răspunde Claudette.
Ambalează motorul şi ies din curte. Denisa rămână în urmă să închidă porţile.
Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Crime Scene Press
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
