Ziarul de Duminică

Iisus

21.04.2006, 00:00 43

Profesor la Facultatea de Teologie din Barcelona si sacerdot la arhidioceza din Tarragona, Armand Puig i Tarrech (n. 1953) si-a luat doctoratul la Roma, in 1982, cu o teza condusa de marele biblist Jacques Dupont si avandu-l ca presedinte de comisie pe cardinalul Joseph Ratzinger, viitorul papa Benedict XVI. Coordonator al "Bibliei Catalane Interconfesionale", membru al Studiorum Novi Testamenti Societas, a publicat lucrari cu tematica exegetica si istorica, intre care, in 2004, la Editura Proa, Barcelona, "Iisus. Un profil biografic" (6 editii catalane, una spaniola, in pregatire cele in romana, portugheza si italiana). Ecoul cartii este determinat de absenta oricarei intentii de cateheza, profilul biografic al fondatorului crestinismului fiind trasat prin analiza critica a tuturor izvoarelor, cu instrumentele istoricului.

Fragmentul face parte din versiunea romaneasca a cartii, care va aparea in colectia "Biblioteca de Cultura Catalana" a Editurii Meronia, in traducerea Janei Balacciu Matei.

Doua sunt instantele ce intervin in condamnarea la moarte a lui Iisus din Nazaret: autoritatile romane si cele iudaice. Relatia dintre actiunile lor a exprimat-o corect istoricul evreu Flavius Josephus, la sfarsitul sec. I d.Hr. "Pilat, din cauza unei acuzatii a conducatorilor nostri, l-a condamnat la moartea pe cruce". Din aceasta fraza rezulta, in primul rand, ca responsabil direct de moartea lui Iisus a fost cel care a pronuntat sentinta finala prin crucificare: Pontius Pilatus, guvernatorul provinciei romane Iudeea. In al doilea rand, notita lui Flavius Josephus ii pune in evidenta pe cei ce au provocat si impulsionat procesul impotriva lui: capeteniile sau "eminentele" poporului evreu care-si aveau resedinta la Ierusalim. Cu alte cuvinte, s-a produs o sinergie, o actiune conjugata care l-a dus pe Iisus la moarte. Daca nu se pastreaza echilibrul intre interventiile autoritatilor romane si ale celor iudaice si se privilegiaza una dintre parti, apare riscul de a nu face dreptate faptelor istorice.

Cele patru Evanghelii sunt marele document istoric despre faptele care incheie viata rabinului din Nazaret. Fara ele nu am sti nici a suta parte din ultimele sale ore. Ca orice alt izvor istoric, nu sunt scutite de intentionalitati mai mult sau mai putin identificabile. Exprimat intr-o formula generala: cele patru relatari ale Patimilor lui Iisus au tendinta de a accentua responsabilitatea iudaica in legatura cu moartea lui si, indirect, diminueaza responsabilitatea lui Pilat, autoritatea romana. Aceasta tendinta nu este unanima. In timp ce, de exemplu, Matei, cel mai "evreu" dintre evanghelisti, ajunge sa faca din poporul evreu - nu numai din conducatorii lui - responsabilul clar si marturisit pentru moartea lui Iisus, in Evanghelia lui Ioan "poporul" joaca un rol minor. A constata aceasta tendinta nu echivaleaza cu a afirma o falsificare a istoriei, caci, intr-adevar, autoritatile iudaice au declansat procesul impotriva lui Iisus (...) si poporul a luat parte. Dar trebuie precizat ce inseamna termenii "autoritati" si "popor" si care au fost ratiunile care le-au determinat sa provoace si, respectiv, sa intervina in procesul lui Iisus. In acest fel vom avea baze istorice suficiente pentru a intelege motivele pe care le-a avut Pilat ca sa-l condamne pe Iisus la moarte.

Ratiunile care au putut conta pentru ca autoritatile iudaice sa provoace moartea lui Iisus sunt, in esenta, patru: a) identificarea lui cu un opozant fata de marile institutii iudaice, unul care declara depasit templul, cultul, sistemul ritual, Legea; b) considerarea pretentiei lui mesianice drept un pericol pentru stabilitatea politica, adica pentru mentinerea statu quo-ului cu romanii; c) receptarea lui ca un fals profet, un impostor, care ratacea poporul cu doctrinele si/sau cu "magia" lui, cu miracolele, adica; d) considerarea lui drept un blasfemator, care actiona atribuindu-si o conditie divina si uzurpa in acest fel locul lui Dumnezeu.

In grade si cu intensitati diferite, cele patru ratiuni mentionate se regasesc in convingerea autoritatilor iudaice ca Iisus trebuia eliminat, caci, in opinia lor, reprezenta o amenintare pentru popor si pentru religie. Aceasta convingere nu a fost insa impartasita in mod egal de catre toate capeteniile. Cei care pana la urma au determinat moartea lui Iisus au fost marii sacerdoti, membri ai putinelor familii aristocratice influente din oras, care controlau templul si aveau o prezenta importanta in Sanhedrin. Trebuie spus ca erau legati de grupul saduceu. Din aceste familii provenea marele preot, maxima autoritate iudaica, si de aceea membrii lor primeau numele generic de "mari preoti". Dupa cum rezulta dintr-o lamentatie din sec. I d.Hr., critica fata de aceste familii, cei care ocupasera aceasta pozitie inainte de 70 d.Hr. facusera parte, aproape exclusiv, din trei (!) familii: a lui Boethus, a lui Phabi (Fiabi) si a lui Anna. In anul mortii lui Iisus, functia sacerdotala suprema era ocupata de Josephus, supranumit Caiafa, numit de guvernatorul Valerius Gratus in anul 18 d.Hr. si mentinut toata perioada cat Pontius Pilatus a fost guvernator, pana in 36 d.Hr. Caiafa era casatorit cu o fiica a lui Anna, maxima autoritate iudaica intre 6 si 15 d.Hr., numit de catre Coponius, primul guvernator roman al Iudeei. In plus, un fiu al lui Anna, Eleazar, fusese si el mare preot in 16-17 d.Hr. Este incontestabil ca, atunci cand a fost condamnat Iisus, de aproape un sfert de secol conducatorul suprem al templului si al Sanhedrinului apartinea aceleiasi familii. Nu pare riscant sa presupunem ca aceasta familie se bucura de toata increderea autoritatilor romane. Conform marturiei unanime a Evangheliilor, persoana marelui preot - titlu detinut de Caiafa si de Anna - a fost determinanta in procesul impotriva lui Iisus.

In grupul care a pus in miscare toate piesele pentru condamnarea lui Iisus, grup format in esenta din marii preoti, mai erau inalti functionari din conducerea templului, in particular seful militar sau comandantul garzii, al doilea dupa marele preot, insarcinat cu supravegherea ordinii publice in templu. Conform Evangheliilor sinoptice, erau si "oameni de vaza" (in traducerea romaneasca, batrani), adica membri ai familiilor bogate din Ierusalim, aristocratie nesacerdotala, inrudita cu familiile preotesti, si "invatatori ai Legii", adica rabini, carturari experti in Legea lui Moise.

Aceste trei sectoare - mari preoti, oameni de vaza si invatatori ai Legii - formau Sanhedrinul, al carui rol in moartea lui Iisus este confirmat de toate patru Evangheliile. Cele trei sectoare reprezinta puterea institutionala - religioasa si politica -, in particular templul (marii preoti), economica (oamenii de vaza) si ideologica (invatatorii Legii). In timp ce marii preoti si majoritatea oamenilor de vaza erau afiliati grupului saduceu, printre invatatorii Legii dominau cei ce apartineau sau erau inruditi cu grupul fariseu, chiar daca printre ei erau si saducei. Este probabil, deci, ca in Sanhedrin fortele celor doua grupuri sa fi fost echilibrate, dar in procesul impotriva lui Iisus s-au impus saduceii, partizanii mortii lui.



Procesul roman

Pontius Pilatus, prefectul provinciei romane Iudeea intre 26 si 36 d.Hr., numit de imparatul Tiberiu, a fost judecatorul care a pronuntat condamnarea la moarte prin crucificare a lui Iisus din Nazaret, in dimineata zilei de 7 aprilie a anului 30 d.Hr., la Ierusalim. O atesta toate izvoarele, romane, ebraice si crestine.

Tribunalul in care a avut loc judecata era situat in palatul lui Irod, resedinta guvernatorilor romani cand veneau la Ierusalim. Procesul s-a desfasurat conform procedurii juridice romane cognitio extra ordinem, care consta din patru parti: acuzare, interogatoriu, marturia acuzatului (daca exista) si sentinta. Spre deosebire de procesul normal al unei cauze criminale, in care sentinta era pronuntata de un tribunal prezidat de un praetor (care nu intervenea in sentinta), cel extraordinar sau extra ordinem revenea exclusiv unui inalt functionar al administratiei. Era obisnuit in provincii, unde autoritatea suprema era unica/ultima instanta cu puterea de a dicta sentintele de pedeapsa capitala. Aceasta putere sau ius gladii fusese conferita, dupa cum spune Flavius Josephus, lui Coponius, primul guvernator roman al Iudeei, si succesorilor sai, in anul 6 d.Hr.

Autoritatile iudaice puteau decide ca o persoana merita pedeapsa cu moartea conform Legii lui Moise, dar nu o puteau executa. Daca doar tribunalele romane detineau puterea in cauzele criminale, este evident ca legislatia romana era singura care conta in momentul prezentarii acuzatiilor. Legea lui Moise nu era acceptata de romani ca fundament juridic al nici unei acuzatii si al nici unei sentinte. Relatarea Patimilor din Ioan o dovedeste clar. Autoritatile iudaice ii spun lui Pilat: "Noi avem lege si dupa legea noastra trebuie el sa moara, ca s-a facut pe sine Fiu al lui Dumnezeu". Dar: "Noua nu ne este ingaduit sa omoram pe nimeni". Ius gladii il putea exercita doar Pilat, dupa cum subliniaza adresandu-se lui Iisus: "Nu stii ca am putere sa te eliberez si putere am sa te rastignesc?". Juridic vorbind, dupa dreptul roman Iisus este un peregrinus, adica un locuitor al Imperiului fara cetatenie romana. Se afla total la discretia lui Pilat, primul si unicul lui judecator. Asta nu inseamna ca un proces extra ordinem era lipsit de garantii juridice, desi cognitio depindea de o singura persoana. Judecatorul trebuia sa cantareasca acuzatiile prezentate si sa decida daca erau probate, daca, adica, implicau pedeapsa cu moartea dupa legislatia romana. Intr-o procedura judiciara de acest tip, argumentele acuzatului insusi erau decisive, caci, in ultima instanta, el era propriul sau avocat al apararii.

(...)

Cortegiul care vine de la casa lui Caiafa ajunge dimineata devreme la palatul lui Irod, unde este asteptat de guvernator. Tribunalele romane se deschid la prima ora (prima luce). Asta inseamna ca procesul lui Iisus va fi primul judecat in acea zi de vineri. Pilat vine la Ierusalim doar din cand in cand, la marile sarbatori, si una dintre sarcinile lui este sa aplice justitia. In celulele palatului mai sunt cel putin trei detinuti care asteapta sa fie judecati. Cazul lui Iisus este special, cel putin din doua motive: retinerea lui a fost organizata si efectuata de autoritatile iudaice, nu de autoritatea romana; in al doilea rand, acuzatorii lui sunt membri ai staff-ului templului si persoane importante in oras. E posibil ca Pilat sa fi vrut sa dea intaietate unui caz singular precum acela si sa fi fost de acord sa-l trateze primul. Pe de alta parte, este ajunul Pastelui si in templu se desfasoara o activitate deosebita, care-i implica pe marii sacerdoti: sacrificarea a mii de miei care vor fi mancati noaptea la Ierusalim, la cina pascala pe care o sarbatoresc nativii si pelerinii veniti de peste tot.

Traseul dintre casa lui Caiafa si palatul lui Irod este scurt, iar panta - lina. De aceea, pretoriul a fost numit Gabbata, in aramaica (loc) inalt. In incinta este o curte mare, al carei nume, Lithostrotos, face aluzie la aspectul ei: "pardosita cu pietre". Plutonul iudaic il preda pe Iisus soldatilor romani si Pilat iese din pretoriu sa-i intalneasca. Nu este un gest de politete, e dictat de norma iudaica a puritatii rituale: daca un evreu intra in casa unui pagan in ajun de Paste, devenea impur si nu putea lua cina pascala in ziua aceea, ci doar peste o saptamana sau o luna. Procesul incepe.

Acuzatia e foarte generica, dar va fi specificata suficient de-a lungul procesului: inculpatul se proclama "rege" al poporului evreu si, ca atare, a devenit un adversar direct al unicului suveran legitim, imparatul roman Tiberiu. Intr-adevar, prima intrebare pe care, conform Evangheliilor, i-o pune Pilat lui Iisus este: "Tu esti regele iudeilor?". Evanghelia dupa Luca precizeaza trei acuzatii, din care doua (cere sa nu se plateasca impozitele catre Cezar si se considera Mesia rege) merg clar in acelasi sens. Ele si altele au putut fi prezentate de catre capeteniile iudaice - Marcu spune ca "il invinuiau de multe", dar, din ce se deduce din faptele ulterioare, nu au fost luate in considerare izolat in timpul procesului. Acuzatia centrala e una singura: se pretinde "rege".

Nu este cu totul clar unde are loc interogatoriul efectuat de Pilat. Evanghelia dupa Ioan alterneaza scene interioare (Pilat si Iisus), in pretoriu, si scene exterioare (Pilat, Iisus, autoritatile iudaice, poporul), in curtea pardosita cu pietre. Dupa Evangheliile sinoptice, totul pare sa se petreaca intr-un singur decor, in afara cladirii. Localizarea exterioara e preferabila, caci, altfel, acuzatorii nu ar fi putut prezenta invinuirile la adresa lui Iisus, impiedicati de normele puritatii rituale sa intre intr-o cladire neiudaica. Nimic nu exclude insa un interogatoriu "privat" luat lui Iisus de catre Pilat. In schimb, cele patru Evanghelii coincid in raspunsul lui Iisus catre Pilat ("Tu zici"), eliptic si ambivalent. Se poate intelege "Tu - nu eu - zici ca sunt rege". Sau: "Tu - de fapt, si este adevarat - zici ca sunt rege". Nu este afirmatie, nici negatie. Intr-adevar, Iisus nu este "rege" in sensul politic pe care acuzatorii si chiar Pilat il dau termenului, de aceea nu poate raspunde afirmativ. Dar nici negativ nu poate, caci se considera trimisul lui Dumnezeu, Unsul sau (Mesia), regele umil care aduce pacea. Raspunsul include, deci, nuantele implicate de o intrebare echivoca. In Evanghelia dupa Ioan, acest prim dialog intre Iisus si Pilat e marcat de o afirmatie care dezvolta ideea: "Imparatia mea nu este din lumea aceasta. Daca imparatia mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu predat iudeilor". Acesta este adevarul despre Iisus, la care Pilat nu are acces.

Dupa acest scurt raspuns la intrebarea fundamentala, Iisus tace. Conform legii romane, Pilat nu poate deduce ca, prin tacere, se recunoaste vinovat si marturiseste. Acuzatiile capeteniilor iudaice se lovesc insa de tacerea lui Iisus. Aceste acuzatii, fie generice ("Este un razvratit care vrea sa ridice poporul impotriva Romei"), fie, daca sunt concrete, neverificabile ("Are o armata pregatita sa actioneze impotriva romanilor"), sunt un material juridic fragil. Pilat, care nu are motive sa se arate partinitor, ajunge la concluzia ca nu exista o baza suficienta pentru inculparea lui Iisus. Si cere soldatilor sa-l ia si sa i se aduca alti acuzati, intre care doi "talhari" inchisi in pretoriu, care, ca el, vor sfarsi condamnati la crucificare.

Ce se intampla intre timp cu Iisus? Marcu, Matei si Ioan redau o scena de batjocorire a lui, avandu-i ca protagonisti pe soldatii garnizoanei romane, scena care ar fi avut loc in interiorul pretoriului. Ioan o situeaza la mijlocul procesului, nu la sfarsit, ca Marcu si Matei. Iar Luca o descrie in palatul asmoneilor, resedinta lui Irod Antipa, tetrarhul Galileei, cand venea la Ierusalim, autori fiind Antipa si garda lui de corp. Dupa Marcu, Matei si Ioan, Iisus nu ar fi iesit din pretoriu, in timp ce, dupa Luca, ar fi fost mutat la resedinta lui Antipa si apoi readus la palatul lui Pilat. Fireste, ne putem gandi si la doua scene succesive: Pilat a vrut sa faca un gest de politete fata de Antipa si i-a trimis prizonierul galileean care, la intoarcerea in pretoriu, a fost obiectul glumelor si batjocurii din partea soldatilor din cohorta, inainte de fi chemat din nou la judecata.

Cand Iisus, cu coroana de spini si mantia de purpura, atribute ironic regale, e scos in Lithostrotos, curtea e plina de oameni. Sunt aici capeteniile templului si ale Sanhedrinului care l-au acuzat inainte si, o noutate, o multime atatata si amenintatoare. Sosirea unui grup numeros de oameni in curtea pretoriului pare sa fi fost orchestrata in intervalul in care procesul a fost suspendat, cand Iisus era dus la Irod Antipa, iar Pilat ii judeca pe ceilalti acuzati. Capacitatea organizatorica a capeteniilor templului si a autoritatilor implicate in inculparea lui Iisus era remarcabila si oameni legati de ei puteau, relativ usor, sa raspunda la chemare. In fata oscilatiilor lui Pilat, trebuia facuta presiune pentru a obtine condamnarea lui Iisus la pedeapsa rezervata inamicilor Romei: crucificarea. Trebuie amintit aici ca templul era marele motor economic al Ierusalimului si ca multe familii depindeau de el direct sau indirect. De aceea prezentarea lui Iisus ca dusman al templului nu putea sa nu dea rezultate imediate. Sutele de oameni venite sa ceara moartea profetului din Nazaret nu sunt insa victimele unui soi de santaj al capeteniilor care le garanteaza munca si subzistenta si care le-ar fi obligat sa se situeze de partea lor. Nu-s nici mituiti care s-ar fi apucat sa strige contra (sau, daca trebuia, in favoarea) lui Iisus. Capeteniile iudaice, acuzatorii lui Iisus, sunt absolut convinsi ca Nazarineanul este un blasfemator si un fals profet si ca reprezinta o amenintare pentru poporul evreu. Lumea care ii cere acum crucificarea nu e mai putin convinsa de pedeapsa meritata de falsul profet, care voia sa distruga templul, locul cel mai sacru din Israel.

Normal, in fata lui Pilat, strategia autoritatilor nu putea fi decat una: prezentarea ca pretendent la calitatea de rege (basileus) si, ca atare, ca rival direct al regelui (basileus) - imparatul roman. Poporul a acceptat aceasta strategie si din primul moment i-a cerut lui Pilat condamnarea lui Iisus la supliciul roman al crucificarii, moartea cea mai cruda, rezervata celor care voiau sa uzurpe suveranitatea Cezarului.

Ne putem insa intreba daca este credibil ca un judecator roman, impartial si rece ca Pilat, sa cedeze presiunii unei multimi care, prin strigate, vrea sa-i determine sensul deciziei. Prima observatie care trebuie facuta este ca nu poporul decide soarta lui Iisus, strigatele lui nu sunt decisive, sunt cel mult amenintatoare. Sa observam ca in Evangheliile lui Luca si Ioan, Pilat nu-i intreaba pe oameni daca sa-l condamne pe Iisus. Unica intrebare este daca vor sa le lase liber regele, "regele iudeilor". In Evangheliile lui Marcu si Matei, insa, intrebarea e astfel formulata incat este subliniata responsabilitatea evreilor, in timp ce Pilat e aproape exonerat ("Ce voi face deci cu cel despre care ziceti ca este regele iudeilor?"). In Matei, guvernatorul roman ajunge chiar sa se declare nevinovat - de aceea isi spala public mainile -, in timp ce "tot poporul" accepta responsabilitatea directa si consecintele ei: "Sangele lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!". Fraza e scrisa din perspectiva catastrofei din Primul Razboi Iudaic, cand, la patruzeci de ani dupa moartea lui Iisus, generatia ce a urmat celei care i-a vrut moartea este zdrobita.

Intrarea lui Iisus in curtea pardosita cu piatra, cu mantia de purpura acoperindu-i trupul, cu coroana de spini pe cap si cu mainile legate, intre soldatii din escorta, trezeste in multimea stransa un strigat unanim de respingere. Spiritele sunt incinse in fata celui pe care ei il considera un nascocitor si un impostor: un profet ale carui preziceri nu se implinesc, un blasfemator care vrea - lucru rezervat, in orice caz, lui Dumnezeu - sa distruga templul si sa-l reconstruiasca, un mesia care a cazut in mainile romanilor si, ca atare, a esuat. In imprejurarea aceea, nimic si nimeni nu este in favoarea lui Iisus. Doar oscilatiile unui Pilat distant, care nu reuseste sa vada clar povestea si este incomodat de insistenta autoritatilor iudaice (augmentata acum de lumea care vocifereaza) si, in acelasi timp, de lipsa de probe. Guvernatorul, din capul scarilor de la porticul pretoriului, il prezinta pe acuzat multimii care se afla jos in curte si care il cere: " Iata omul!". Raspunsul nu se lasa asteptat: "Rastigneste-l! Rastigneste-l!". Strigatul se repeta. Pilat este total surprins. Procesul incepuse cu un grup de acuzatori care-l prezentasera pe Iisus ca pe cineva cu pretentii de "rege", de "rege al evreilor" si-i cerusera, fara rezultat, moartea ca inamic al Cezarului. Acum, insa, ii cere condamnarea poporul, poporul pe care acuzatul voia sa il elibereze de romani, dusmanii lui. Cum e posibil, gandeste Pilat, ca un popor sa ceara moartea cuiva care vrea sa lupte pentru libertatea lui? Are sens, se intreaba guvernatorul, ca evreii sa ceara moartea cuiva care, in ultima instanta, voia sa ocupe locul Cezarului si sa-i elibereze de sub stapanirea Romei?

Situatia nu are nici un sens. Este ceva echivoc la acest galileean, acuzat de grele invinuiri, nedovedite, si respins de o multime din poporul lui ca si cum ar fi fost dusman al lui Israel, nu al Romei - cea mai grava acuzatie care-i fusese adusa. Pilat ignora fondul problemei, nu stie ce-i mana in realitate pe diriguitori si pe popor sa ceara cu incapatanare moartea prizonierului: conditia de blasfemator si de fals profet. El intuieste insa un substrat dens si de neinteles pentru un neevreu.

Conform lui Luca, Pilat vrea sa inlature echivocul oferind multimii infierbantate o satisfactie: Iisus va fi condamnat la flagelare, ca lectie, si apoi eliberat. Dupa Marcu si Ioan, Pilat pune o intrebare-cheie, la care oamenii din curte pot raspunde - crede el - doar pozitiv: "Voiti sa va eliberez pe regele iudeilor?". Reactia inteligenta a capeteniilor nu se lasa asteptata. Pilat vrea sa elibereze pe cineva, fie ca sa urmeze un obicei nescris, cu ocazia Pastelui evreiesc, fie purtat de un sentiment de clementa in fata unui caz putin clar. Vrea sa aplice venia, sa faca un gest de bunavointa fata de un inculpat inca necondamnat. Liderii evreilor inteleg ca nu trebuie sa contrazica vointa guvernatorului si sa-i refuze propunerea de a elibera pe Iisus. Nu se pune problema de a raspunde negativ autoritatii romane, ci mai curand de a i-o respecta modificandu-i obiectul: detinutul eliberat sa nu fie Iisus, cum propune el, ci Baraba, alt detinut in celulele pretoriului. Initiativa lui Pilat este rapid "arsa". Lumea incepe sa strige numele lui Baraba si sa-i ceara libertatea. Capeteniile iudaice reusesc sa neutralizeze propunerea lui Pilat si sa-l lase cu o singura alternativa: aceea de a-l condamna pe Iisus.



* Fragment din volumul lui Armand Puig i "Tarrech Isus. Un profil biographic", ce va aparea in colectia "Biblioteca de Cultura Catalana" a Editurii Meronia, in traducerea Janei Balacciu Matei

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO