- Stimată Doamnă, cum trece timpul! De când păstoresc „Ziarul de duminică” am vrut să vă solicit un interviu, fel şi fel de piedici mi s-au pus în cale, iată că reuşesc să vă conving să vă destăinuiţi cititorilor acestei publicaţii. Dar nu pot începe fără să vă mărturisesc admiraţia pentru traducerile dvs care mi se par, de decenii, printre cele mai admirabile, de o măiestrie desăvârşită a limbii. În spatele lor sunt convins că se află nu numai muncă multă, ci şi pasiune. Ce înseamnă traducerea pentru dumneavoastră?
- În primul rând, vă mulţumesc pentru aprecieri şi recunosc fără falsă modestie că mă bucură, dat fiind că de obicei activitatea traducătorului este iute trecută cu vederea, ca şi cum ar fi ceva de la sine înţeles sau ca şi cum traducerea se face singură. Şi acum, revenind la întrebarea dvs., este adevărat că traducerea implică enorm de multă muncă, dar în egală măsură, pasiune şi dăruire. Pentru mine, traducerea a însemnat mereu un pariu cu mine însămi, un soi de „défi”, cum spun francezii. Pot sau nu să mă încumet să traduc acest text? Greutăţile pot fi de naturi diverse: text dificil în sine (a fost cazul lui Beckett), context care se cere aprofundat pentru înţelegerea autorului şi cărţii, vocabular de specialitate uneori, informaţii care trebuie verificate, uneori note absolut necesare publicului cititor, dar care la rândul lor se cer bine întocmite, spre a fi corecte şi totuşi nu indigeste. Pe lângă acestea toate, dacă nu există interes maxim şi pasiune pentru cele două limbi cu care se lucrează, poate apărea surpriza unei munci făcute în mod tern, fără implicare, ca o datorie. Traducerea este totuşi şi datorie faţă de textul tradus, faţă de cititor şi limba în care se traduce, dar în primul rând o mare implicare afectivă, dătătoare de satisfacţii nebănuite.
- Aţi tradus literatură, dar în egală măsură şi eseuri sau studii docte. Ce vă este mai aproape de suflet?
- Fireşte că traducerea pur literară. Există autori care ne dăruiesc texte minunate, iar transpunerea lor, cu gândul că şi alţii se vor bucura de aceste opere, poate oferi o mare bucurie, este ca un dar pe care-l faci, şi atunci încerci să faci cât mai bine, să serveşti opera astfel încât ea să fie receptată cum se cuvine. Dacă în această acţiune realizezi şi performanţă de calitate, cu atât mai bine. Mi-au fost dragi traducerile din Saint-Exupéry, din Camus (Primul om), din Amin Maalouf, Schmitt, Le Clézio, dar, sunt atâţia … este adevărat că am tradus şi eseuri, unele foarte dificile. Am început cu istoria (profesorul Brăescu a fost ce care mi-a pus primul text de tradus în mână, în 1968, şi acela era un text de istorie), dar au fost şi texte din alte domenii. Bunăoară, am tradus şi consider şi acum că am făcut un act de nebunie sau de curaj, poate fi şi una şi alta, o lucrare a lui Sorin Dumitrescu despre Bisericile-chivot ale lui Petru Rareş. Un text extrem de dificil, prin natura lui, dar şi prin fraza meşteşugită a autorului. Poate că am reuşit, dar a fost greu. Oricum, m-am implicat mult în transpunere, cu nenumărate întrebări de documentare. Tot dificilă a fost traducerea lui Malraux cu al său Muzeu imaginar. Are o frază deloc limpede, dar pe care tu, ca traducător, trebuie s-o redai respectând complexitatea informaţiei, dar şi expresivitatea întortocheată a formei.
- Mai ţineţi minte numărul traducerilor semnate de dvs? Eu am încercat să le număr şi am pierdut şirul...
- Nu le-am numărat niciodată, dar sunt multe, zeci de traduceri, din şi în franceză, literatură consacrată, dar şi pentru copii, eseistică, lucrări de politică sau de istorie. Am tradus o istorie a românilor, aceea scrisă de Ion Bulei, apărută la editura Meronia în 2005 (Brève histoire de la Roumanie), şi pot spune că a fost o traducere la care am lucrat cu adevărate sentimente de datorie patriotică. Ştiu că poate suna pompos, dar socot că este cazul să ne implicăm mai mult în a arăta exact, corect, ce suntem, ce am însemnat şi ce am putea însemna, dar asta este o altă discuţie.
- Sunteţi unul dintre puţinii traducători care traduc în egală măsură în româneşte şi din româneşte. Cât de mari sunt deosebirile?
- Desigur că am tradus mai mult din franceză în română, iar în cazul acesta, răspunderea faţă de textul francez necesită o bună înţelegere a autorului, o bună, sper eu, cunoaştere a limbii franceze (iar aici mereu se mai poate învăţa ceva, fie şi în materie de limbă actuală, marcată de argou şi nu numai, căci limba este în permanentă schimbare), dar şi un mare respect pentru propria limbă, cea în care traduci, astfel încât să redai specificul fără să-l alterezi sau să-l faci ridicol, tern, mediocru. Când traduc în franceză, este o provocare, fie că este vorba de istorie, artă sau alt domeniu, iar asta impune o permanentă apropiere de dicţionare, dar şi numeroase alte lecturi din care afli, înveţi ceva. Cred că a fi traducător impune nu doar o gimnastică între două limbi, dar şi un anume spirit curios, aş putea spune de interes şi tinereţe sufletească.
- Cât de important este rolul unui traducător în promovarea unui scriitor într-un alt spaţiu cultural?
- Este extrem de important. Editurile mari o recunosc şi, în principiu, au traducătorii lor la care apelează regulat. Nu este cazul să dau nume, am avut în spaţiul nostru cultural mari nume de traducători, proveniţi dintre scriitorii consacraţi. Poezia nu poate fi tradusă decât de un poet cu experienţă, Shakespeare în traducerile apărute în anii 60 a fost opera unor împătimiţi. Un bun traducător poate pune în valoare un text mai puţin izbutit, iar altul, fără har sau aplecare, poate distruge sau transpune în cheie mediocră un foarte bun autor.
Iar aici, fără a face pledoarie pro domo, vreau să subliniez rolul unui foarte bun traducător în limba română, alături de care am trăit experienţa traducerii şi am învăţat foarte mult, este vorba de soţul meu, Mihai Cantuniari, scriitor şi traducător hispanist, ale cărui traduceri din Mario Vargas Llosa sunt citate ca modele ale genului. Pot spune că pe acest mare scriitor peruan, laureat cu premiul Nobel, l-au impus in conştiinţa publicului român, traducerile semnate de Mihai Cantuniari.
- De regulă propuneţi dvs traducerea unui scriitor care vi se pare interesant sau aşteptaţi propunerea din partea unei edituri?
- Greu de răspuns la această întrebare. Eu am propus traducerea lui Sadoveanu Creanga deaur/Le Rameau d’or, dar nu a fost uşoară publicarea ei, care s-a făcut în cele din urmă la Fundaţia Culturală Română prin anii 90. În general, editurile sunt cele care vin cu propuneri şi mă contactează. Atunci când eu am încercat să propun un autor, m-am lovit de planurile editoriale care vizau alte nume. Iar acum, dacă tot m-aţi întrebat, am să vă mărturisesc ceva: am tradus trei romane poliţiste de o factură specială ale unei autoare foarte prizate în momentul de faţă. Este vorba de Fred Vargas, din care mi-au apărut o traducere la Humanitas şi alte două la editura Trei. Este extrem de incitant s-o traduci pe această doamnă care are formaţie de cercetător ştiinţific, dar care scrie din pasiune şi o face cu har, inspiraţie şi foarte mult umor. Nu e uşoară experienţa, dar regret mult că s-a întrerupt fără să cunosc motivele.
- Care a fost provocarea cea mai mare căreia a trebuit să-i faceţi faţă?
- Cred că autorul cel mai dificil de tradus a fost Beckett (bucăţile de proză scurtă din volumele I şi III din Integrala operei, apărute la Polirom în 2011). Mi-a dat mult de furcă din pricina stilului atât de special, a atmosferei metafizice, uneori apăsătoare, în care fiecare termen avea o încărcătură semantică depăşind banalul. Dar a fost un pariu câştigat cu mine însămi, trag nădejde, căci nu mă vedeam deloc în postura aceasta.
- Cât de mari sunt diferenţele între a traduce o carte astăzi, când aveţi la dispoziţie internetul, cu multiplele lui faţete, şi ce se întâmpla în urmă cu câteva decenii, când singurele instrumente erau dicţionarele, cât mai multe?
- Diferenţele sunt foarte mari. Şi nu mă refer numai la folosirea internetului, un extraordinar mijloc de a afla ce doreşti într-un răstimp scurt. În primul rând, însăşi folosirea computerului în locul clasicei maşini de scris, cu uşurinţa revenirilor pe text, cu rapiditatea lucrului, reprezintă un câştig nemaipomenit. Nu mai vorbesc de bucuria de-a dreptul copilărească de „a naviga” pe internet din informaţie în informaţie şi de a te trezi unde nici nu crezi. Asta mie îmi aduce aminte de o altă navigare, când eram copil, prin paginile unui Larousse vechi din studenţia mamei mele. Plecam de la un articol şi mă pomeneam undeva unde nici nu visam, furată fiind de descoperirile făcute. Era o încântare! Şi câte am învăţat ! În privinţa folosirii computerului, trebuie să recunosc un lucru: prin anii 90, am fost foarte împotriva adoptării instrumentului fără de care vedeam că unii nu mai puteau face un pas. A fost de ajuns să încep să lucrez la computer pentru a-i vedea beneficiile, desigur păstrând independenţa necesară.
- În ultimele două decenii de democratizare am constatat la noi un fenomen aiuritor: se traduce enorm, dar din ce în ce mai prost, să nu spun mizerabil, cu erori elementare de limbă sau gafe culturale, de parcă s-ar traduce pe bandă rulantă fără un minimum efort de limpezire. Cum de au coborât atât de mult standardele? Nu mai există o şcoală de traducere sau primează interesul comercial care impune apariţia pe piaţă a unui titlu indiferent în ce condiţii?
- Aţi ţintit o realitate dureroasă. Dureroasă pentru cei care iubim limba română şi care ne hrănim din cultură, din ce ne oferă lectura. Nu sunt vorbe mari, sunt mai degrabă expresia unei neputinţe şi a unei amărăciuni văzând că triumfă mediocrul, graba aducătoare de profit, dar nu şi de calitate, vulgaritatea. Parcă se face totul pentru a înlocui superba noastră limbă cu un surogat de romgleză, cu reducerea limbajului la un minim sărăcitor. Nu ştiu dacă mai există o şcoală de traduceri, presupun că da, însă primează cu adevărat gustul pentru comercial, pentru vandabil, la fel ca la emisiunile televiziunilor. Evident, că nu peste tot. Dar impresia generală aceasta este! De ce să fie puţin şi bun dacă poate fi mult şi prost? Personal, resimt ca pe o ameninţare la adresa normalităţii excesul de traduceri de calitate îndoielnică, în dauna celor cu adevărat de calitate, în dauna literaturii autentice şi în dauna punerii la dispoziţia publicului cititor a unor nume care înseamnă cu adevărat ceva. Se traduc tot felul de iluştri necunoscuţi, dar sunt uitate nume mari pe motiv că sunt depăşite. Dar câte se mai pot învăţa de la ele! Ca să nu mai vorbesc de faptul că a vorbi astăzi despre scriitori clasici rimează cu a fi demodat, perimat. Este firesc să vrei să afirmi noul, dar nu întorcând spatele vechiului consacrat, dar puţin cunoscut, respins fără drept de apel. Aşa cum în curând nu vor mai exista îngrijitori de ediţii critice, tot aşa nu vom mai vedea pe rafturile librăriilor acele cărţi ale unor modele literare care ar trebui să se afle în permanenţă în atenţia cititorilor, mai ales când este vorba de formarea gustului literar, iar aici şcoala ar trebui să aibă un cuvânt greu de spus!
Dar, se pare că se face totul pentru a-i aduce pe elevi în situaţia de a nu se mai obosi cu nimic, şi în primul rând nu cu o carte!
- N-aţi fost tentată niciodată să treceţi de partea cealaltă a scrisului, adică să deveniţi şi autor, să vă scrieţi propriile opere?
- Întrebarea dvs. atinge o zonă sensibilă. Fireşte că da, am fost de multe ori ispitită s-o fac. Nu am făcut-o din varii motive şi, în primul rând, dintr-o pudoare poate exagerată.Aş fi scris poate o literatură intimistă pe care nu m-aş fi simţit în stare s-o expun ochilor cititorilor. În fond, fiecare din noi îşi scrie cărţile în „grădina sa secretă”. Cred că o avem şi o ducem cu noi. De aici până la a o face cunoscută, drumul este tare lung! Uneori, cartea rămâne un desen a cărui consistenţă este vizibilă numai celui care îl închipuie.
Fotografiiile 4 şi 5 sunt realizate la lansarea celei mai recente traduceri semnată Ileana Cantuniari – Alain Berenboom, „Primejdii în regat”, Editura Crime Scene Press. Foto – Octavian Tibăr
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
