S-a implinit un an de cand a plecat dintre noi prozatorul, eseistul si omul politic Aurel-Dragos Munteanu. A fost absolvent al Universitatii clujene, cadru didactic la Institutul din Oradea, apoi redactor la revistele Romania literara, Luceafarul si Contemporanul, prieten cu Petre Tutea, Constantin Daniel si parintele Staniloae, demisionar din Partidul Comunist in 1988, director al Televiziunii Romane Libere in decembrie 1989, iar din martie 1990 - ambasador al Romaniei la ONU si, in aceasta calitate, presedinte al Consiliului de Securitate (august 1990), om de afaceri si, in final, chairman al unei companii financiare de pe Wall Street. Franturi din destinul zbuciumat al acestui nelinistit al spiritului sunt rememorate de cea care i-a fost statornic alaturi vreme de peste patru decenii, sotia sa, Ileana Munteanu, care, de altfel, i-a deschis un site, www.marileiubiri.org, incluzand toate informatiile despre viata si opera lui. (Radu Constantinescu)
A fost dat sa ne intalnim cu multi ani in urma, vreo patruzeci si sase la numar, intr-un moment in care vietile noastre tinere ajunsesera la o rascruce importanta: intraseram la Facultatea de Filologie din Cluj, cu cateva luni inainte de a implini 18 ani. De fapt, ne-am cunoscut la un cenaclu literar saptamanal. Impreuna cu Ioana Em. Petrescu, prietena mea din copilarie, si cu Ion Pop, formam un trio insufletit, cu preocupari literare. Ne prezentam cu constiinciozitate la serile cenaclului. Intr-una dintre seri, intamplarea a facut sa ma asez langa un tanar cu parul valvoi, cu ochi vii si inteligenti, care m-a privit atat de insistent, incat, timida cum eram, nu stiam unde sa ma ascund. Intr-un tarziu, poate pentru a scapa de stanjeneala care se crease intre noi, l-am intrebat: "Si dumneavoastra scrieti?". Raspunsul lui a fost: "Nu, eu deocamdata citesc!". In seara aceea m-am despartit de prietenii cu care venisem, pentru ca m-a condus acasa Aurel.
Era adevarat. Citise enorm, din toate domeniile, multa filosofie, desigur. La varsta aceea, a primei tinereti, era o adevarata enciclopedie. Am descoperit ca eram colegi de an, el la limba romana, eu la franceza. Aveam multe cursuri comune si se aseza intotdeauna langa mine, privindu-ma la fel de insistent ca in prima seara. In afara de vasta lui cultura, imi amintesc ca am mai descoperit doua lucruri care mi s-au parut remarcabile: vocea, cu un timbru deosebit de placut, si scrisul de mana - nu mai vazusem unul asemanator.
Clujul la inceputul anilor '60... Parcul mare, cu cararile lui adumbrite, biblioteca universitara, strazile cu iz istoric, cafenelele, de fapt niste cofetarii unde puteai bea cafea turceasca cu un leu sau doi, stand la taifas ore intregi, Opera, bine-cunoscuta Opera din Cluj... Aurel mi-a spus istoria familiei lui, cu refugiul din Basarabia intr-un "bou-vagon", stabilirea in Banat, la Recas, moartea tatalui pe cand el era doar un baietel de cinci ani si modul in care au supravietuit el si mama lui. Era foarte legat de aceasta, fapt care m-a facut sa tin la el si mai mult, pentru ca stiam din instinct ca un baiat care-si iubeste si respecta mama isi va iubi si respecta sotia si familia. Am cunoscut-o pe Sofia Munteanu, care avea sa devina "maicuta" noastra, a amandurora, cand ne-am casatorit.
Eram inca studenti in anul patru cand am luat aceasta decizie. In vacanta din vara aceea fuseseram impreuna intr-o calatorie romantica in Delta Dunarii. La intoarcerea in Cluj, ne-am logodit. Dupa casatorie, in noiembrie 1962, am locuit pe rand la cateva gazde, continuandu-ne stradania la universitate. Am fost mult ajutati de parinti, atat de mama lui Aurel, cat si de ai mei. Bunicul meu, Gavril Crisan, ne aducea mancare cu "sufertasul", ca sa nu ne pierdem vremea cu gatitul si sa putem invata. Tata Mare, cum ii spuneam, devenise un adevarat prieten al lui Aurel, pe care il iubea si il aprecia.
A fost una dintre perioadele cele mai frumoase ale vietii noastre. Eram nespus de fericiti nu numai pentru ca ne realizaseram dorinta fierbinte de a fi tot timpul impreuna, ci si pentru ca intelegerea si dragostea dintre noi erau perfecte. Iubirea noastra exista "dintotdeauna si pentru totdeauna", ca destinul. Universul ne era populat de carti, muzica, arta in general. Citeam cu aviditate, vizitam muzee si expozitii, eram prezenti la concertele Filarmonicii si, ce era mai important, comunicam unul cu celalalt, impartasindu-ne impresiile.
Aurel avea multi prieteni, iar discutiile pe teme filosofice sau artistice se prelungeau de multe ori pana la ore tarzii. Printre ei - Bill Stanciu, Radu Mares, Liviu Petrescu si Gh. Pop, zis Gatze, caruia Aurel avea sa-i dedice povestirea Sus, undeva langa livezi din volumul Dupa-amiaza nelinistita. Din anii studentiei dateaza si prietenia noastra cu Doina Coman si Romulus Rusan. Se casatorisera recent si locuiau intr-o camaruta din centrul orasului. Doina ne era colega la facultate, iar pe Romi il stiam din copilarie, fiind var primar cu mama. Doina era cunoscuta deja ca Ana Blandiana, publicase cateva poezii remarcabile in Tribuna din Cluj si fusese inclusa in antologia 30 de poeti tineri. Eram cu totii foarte tineri si aveam in comun dragostea pentru literatura si atitudinea vehementa impotriva "filistinismului".
In 1964, dupa examenul de diploma, profesorul Iosif Pervain i-a propus lui Aurel postul de asistent la catedra de literatura a Institutului de 3 ani din Oradea. Am ales si eu un post de profesoara de franceza la un liceu din aceeasi localitate si, dupa stagiul de armata al lui Aurel, iata-ne instalati in orasul de pe malul Crisului. Imi amintesc inca aroma cafelei Expresso care se vindea intr-un mic magazin specializat din apropierea librariei de langa pod, pietele pline cu fructe proaspete, savoarea unica a capsunelor, gustul rosiilor adevarate, crescute in plin soare, gogosarii de negasit in nici o alta parte a lumii. Mentionez cateva nume legate de sederea noastra la Oradea: poetul si criticul Gheorghe Grigurcu, pe atunci profesor de romana, coleg de cancelarie, Florica Ungur, profesoara de latina la acelasi liceu, care avea sa devina o renumita cantareata de muzica populara ardeleneasca, Traian Blajovici, care i-a facut multe zile fripte lui Aurel, considerandu-l nonconformist, desi in fond il admira si-l aprecia.
Cea mai pregnanta amintire oradeana o pastrez din seara zilei de 23 iunie 1967, cand am cutreierat librariile din oras impreuna cu Aurel in cautarea unui exemplar al primei lui carti, volumul de schite si povestiri Dupa-amiaza nelinistita, care tocmai aparuse. Volumul fusese ingrijit la Bucuresti de doamna Maria Banulescu si in planul de editura aparuse cu titlul Cand Tudor era mic. Distinsa doamna trebuise sa dea un titlu cartii in curs de aparitie si o facuse fara sa stie prea multe despre viitorul membru al familiei Munteanu. Sublima coincidenta: in acea noapte, spre dimineata, s-a nascut fiul nostru, Tudor. Am fost atat de mandra si de fericita! Imi dorisem mult un copil si imi dorisem, de asemenea, ca Aurel sa se realizeze ca scriitor. Avea in sange aceasta vocatie si as fi fost in stare de orice sacrificiu ca sa si-o poata implini. Ii placea sa povesteasca familiei si prietenilor apropiati despre modul in care i-am "fabricat" un birou, punand dulapurile de-a curmezisul camerei de zi... In felul acesta putea fi izolat de zgomotele din jur si de orice l-ar fi putut distrage de la munca lui, inclusiv vorbaria noastra feminina (mama lui locuia cu noi), sau galagia micutului Tudor. In aceste conditii a scris romanul Singuri, precum si nenumarate articole, aparute in reviste literare. In anii care au urmat, Aurel mi-a dedicat cartile lui cele mai importante. Cum ar fi fost posibil sa nu ma simt cea mai fericita dintre sotii?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
