In 1968, viata familiei scriitorului Aurel-Dragos Munteanu ia o intorsatura neasteptata. Asa cum isi aminteste sotia sa, Ileana, inainte de nasterea fiului lor, Tudor, Aurel petrecuse mai multe luni la Bucuresti, in cadrul unui stagiu universitar. Avusese atunci prilejul de a cunoaste mediile scriitoricesti si colegii de breasla. Revenit la Oradea, a realizat ca locul lui nu era acolo, ca vocatia sa nu era aceea de "a face stiinta" la o catedra universitara. Dorea sa fie scriitor, sa lucreze in presa si, ca urmare, trebuia sa o rupa definitiv cu statutul profesional din acel moment... (Radu Constantinescu)
A urmat un an de sacrificii dupa demisia de la Institutul oradean si dupa despartirea noastra temporara, pana cand Aurel a avut posibilitatea sa ne aduca in Bucuresti. I-am spus ca am incredere in talentul sau si ca il voi sprijini in tot ce va face. Era prima noastra despartire mai indelungata si ne-am incurajat unul pe altul. Eu am ramas in Oradea, continuand sa predau la liceu. Soacra mea, bunica Sofia, ma ajuta sa-l cresc pe Tudor, iar Aurel venea acasa doar de Sarbatori. Din cand in cand, luam trenul spre Bucuresti, la sfarsit de saptamana. N-a fost deloc usor, dar nici unul dintre noi nu s-a plans vreodata.
Destinul de scriitor si ziarist al lui Aurel-Dragos Munteanu se infiripa in camaruta pe care o inchiriase pe strada Frumoasa, in apropiere de Casa Scriitorilor. Frecventand zilnic redactiile revistelor literare, Aurel se familiariza tot mai mult cu activitatea de gazetar. I se cereau articole si recenzii, apoi a fost angajat la Gazeta literara, Romania literara de mai tarziu.
Despre Petre Tutea auzise la Oradea de la Ovidiu Cotrus, iar in timpul stagiului universitar petrecut la Bucuresti, a avut prilejul sa-l cunoasca personal. Domnul Tutea iesise de vreo trei ani din inchisoare, locuia la una dintre surori si frecventa cateva cafenele bucurestene, inconjurat mai tot timpul de tineri doritori sa-l asculte. Discutiile cu Aurel erau un adevarat spectacol intelectual. In plimbarile lor nesfarsite, nopti de-a randul, s-a pus temelia unei prietenii care avea sa dureze un sfert de secol.
Cu putin inaintea mutarii noastre, Cehoslovacia fusese invadata de trupele Pactului de la Varsovia. Aurel telefona disperat la Oradea, indemnandu-ne sa ne facem bagajele si sa plecam imediat la Cluj, unde locuia familia mea. In acele momente, multi tineri entuziasmati de "discursul din balcon" au cerut sa fie inscrisi in PCR. Printre ei se aflau Paul Goma, Adrian Paunescu si Aurel-Dragos Munteanu, trei scriitori nascuti in Basarabia. Evolutia lor ulterioara, atat de diversa, a aratat ca n-au ramas niciodata indiferenti fata de evenimentele politice si sociale, reusind sa polarizeze energii umane. Inscrierea in partid era in acele momente un gest de solidaritate cu natia, la care Aurel a fost indemnat si de Petre Tutea. Dupa 20 de ani, a demisionat din Partidul Comunist in semn de protest fata de campania de daramare a bisericilor si de distrugere a satelor.
Prietenia cu Petre Tutea avea sa se adanceasca dupa mutarea definitiva a familiei noastre la Bucuresti. In 1970, ni s-a nascut fetita, Anca, iar peste cateva luni, Aurel a plecat cu o bursa la Universitatea din Iowa, Statele Unite, unde am putut sa-l urmez la inceputul anului urmator. Imi aduc aminte ca domnul Tutea ne-a intampinat pe Aeroportul Otopeni in primavara lui 1971 si era foarte bucuros ca ne-am intors in tara.
Aurel si Petre Tutea dezbateau aprins idei din domeniile cele mai variate si nici unul, nici celalalt nu se ferea de polemici. Adeseori, seara sau in dupa-amiezele de duminica, faceau plimbari indelungi, iar rezultatul lor a fost eseul-dialog scris de Petre Tutea si intitulat Aurel-Dragos Munteanu (1972). Eseul a ramas multa vreme in manuscris si abia in urma cu cativa ani Aurel s-a decis sa-l publice, incredintandu-l prietenei noastre Doina Florea. Proiectul a esuat din motive obiective, pana cand, dupa moartea lui Aurel, fiul nostru Tudor a luat hotararea sa se ocupe de aceasta minunata carte, ingrijind-o cu pasiune si competenta. La ora actuala, se afla in planul unei edituri bucurestene si asteptam sa vada lumina tiparului.
Aurel scrisese despre Tutea inainte de 1970. Am pastrat numarul 10-11/1967 al revistei Familia din Oradea, unde il mentioneaza cu ocazia unei recenzii la cartea lui D.D. Rosca, Influenta lui Hegel asupra lui Taine. Pe verso-ul paginii se afla un fragment din piesa Intamplari obisnuite de Petre Tutea si Gh. Lapusneanu. Mai tarziu, cand Tutea a implinit 80 de ani, Aurel i-a consacrat un portret integral in revista Luceafarul.
In anii urmatori, Petre Tutea va deveni un obisnuit al casei, nelipsit de la mesele de duminica si de Sarbatori. Avea o tandrete deosebita fata de copiii nostri, Tudor si Anca, pe care-i alinta cu blandete de bunic, traind alaturi de noi emotiile legate de scoala, bucurandu-se de succesele lor, ingrijorandu-se daca se intampla sa aiba probleme de sanatate. Ne delectam ascultandu-l, indiferent de subiectul pe care-l aborda; orice spunea devenea interesant si semnificativ. Era ceva fascinant in toata fiinta acestui om, o puritate care il apropia de sfintenie. Glasul puternic, cu inflexiuni de neuitat, felul in care accentua anumite parti ale discursului sau prin ridicarea tonului, articuland cu grija cuvintele pentru a sublinia o idee sau alta sunt elemente ce contureaza in memoria noastra afectiva aspectele personalitatii lui Petre Tutea. Dupa-amiezele de duminica se prelungeau pana seara. Urmaream Seratele muzicale realizate de Iosif Sava si asteptam cu interes comentariile domnului Tutea. Daca se intampla sa fie meciuri internationale, uneori ne ruga sa inchidem televizorul, spunand pe un ton de gluma, care era de fapt incarcat de seriozitate, ca l-ar mahni nespus sa piarda ai nostri. In tot ce gandea si simtea Petre Tutea, nu era nici o urma de frivolitate.
Ne-am ingrijorat cand a trebuit sa se supuna unei operatii de cataracta, in 1985. Era amenintat cu orbirea si pentru reusita interventiei trebuia sa plece la Iasi, unde avea sa fie operat in conditiile cele mai bune si ingrijit de Nutu Vancea, fiul marelui om de stiinta Petre Vancea. Aurel l-a insotit si l-a instalat in spital, dupa care domnul Tutea a ramas in grija Doinei Florea. L-am primit toti cu bucurie la intoarcere si am fost impresionati de smerenia cu care ne povestea despre incercarea prin care trecuse. Tutea era inconjurat de oameni inimosi, care il ajutau de cate ori avea nevoie. Se afla frecvent in compania poetilor Matei Gavril si Gheorghe Pitut, care il insoteau la Casa Scriitorilor. Pitut a facilitat publicarea unor fragmente din scrierile lui Tutea, semnate cu pseudonimul Petre Boteanu, in almanahul Viata romaneasca. Almanahurile de sezon aveau mare succes la public si fragmentele respective puteau ajunge astfel la multi cititori. Alt prieten credincios, un exemplu de modestie si devotament, caruia domnul Tutea ii dicta atunci cand tremuratul mainilor din cauza batailor din inchisoare il impiedica sa scrie, a fost prozatorul Marcel Petrisor.
In 1990, Aurel a fost pus in fata unor mari responsabilitati, ca reprezentant al Romaniei la Organizatia Natiunilor Unite. Petre Tutea se bucura enorm de cate ori primea vesti de la prietenul sau aflat la New York, iar cu prilejul uneia dintre calatoriile pe care sotul meu le facea periodic in tara, Tutea i-a marturisit cu emotie in glas: "Ma, Aurica, atunci cand mi-a spus cineva ca esti presedintele Consiliului de Securitate, era sa mor de bucurie". Desi viata ne-a purtat pe alte meleaguri, am ramas cu totii apropiati sufleteste de Petre Tutea. In 1991, l-am vazut pentru ultima oara, atat eu, cat si fiica mea, Anca. Era pe patul de spital, bolnav si foarte slabit. Spiritul ii ramasese insa la fel de viu ca pe vremuri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
