Motto:
Dna Gerda: „Toţi ne cunoaştem, dah uităm legătuhile…”
(Gellu Naum – Zenobia)
Am avut şansa de a vedea o parte dintre spectacolele montate de Gigi Căciuleanu din România. Fie că au fost într-un teatru sau operă, ori realizate de propria sa companie din România, am plecat de fiecare dată de la aceste spectacole marcat de entuziasmul pe care îl degajau.
Nu puţini cei din jurul meu vorbesc în aceste cazuri despre schimburi şi fluxuri de energii şi despre simboluri, desigur, încercând – legitim cred – să „prindă” ceva din inefabilul pe care din plin îl poartă cu sine o producţie coregrafică.
Penultima dată am fost bântuit de sentimente răutăcioase. Urma să văd spectacolul D’ale noastre unde Gigi Căciuleanu avea să transpună în limbaj coregrafic acţiunea unor importante texte de Caragiale şi mă gândeam că… până aici i-a fost. Dar nu a fost aşa, ba chiar pot spune că am asistat la unul dintre cele mai plăcute, interesante şi incitante spectacole de dans – teatru – dans, într-o ordine greu de stabilit.
Acum, la început de 2015, şansa îmi surâde din nou. La Opera Naţională din Iaşi, de unde doar auzisem povestiri legate de isprăvile manageriale ale doamnei Beatrice Rancea concretizate în mai multe montări ale regizorului Andrei Şerban, are loc o nouă premieră, semnată Gigi Căciuleanu.
Am văzut cel de-al doilea spectacol al noii producţii, Imagine All The People, despre care Gigi Căciuleanu a scris în programul de sală că îl subscrie stilului denumit „teatrul-coregrafic”. Ştiind că voi vedea transpusă pe scenă viziunea unui artist plin de vitalitate, care – aşa cum singur declară – „o ia mereu de la zero”, am uitat imediat de recomandarea din caietul program şi bine am făcut.
Imagine All The People este – din punct de vedere tehnic – o succesiune de momente musical-coregrafice, în care muzica are drept coperţi vestitul îndemn la imaginaţie lansat de John Lennon acum mai bine de 40 de ani. De aceea te miri cu atât mai mult de cât de multe lucruri poate continua să transmită o astfel de convenţie teatral-coregrafică, mai ales după ce spectacolul s-a terminat.
Nu este vorba doar despre performanţa absolut remarcabilă a dansatorilor Operei Naţionale din Iaşi aflaţi – după cum am aflat mai târziu – la prima experienţă de însuşire a unui limbaj coregrafic total diferit faţă de ceea ce presupune dansul clasic şi mai ales coregrafia de operă. Ci despre ceva în plus. Este vorba despre o stare. Fie că a fost vocea lui Janis Joplin sau a Mariei Tănase, sau fragmente din muzica lui Chopin sau Hector Villa-Lobos, personajele individuale deveneau destine colective, iar evoluţia avântată a grupurilor devenea vocea unui singur personaj care continua un gest sau un gând al celor dinainte.
Caietul program conţine gânduri ale autorului spectacolului, care însă constituie doar una din multitudinea de chei posibile de interpretare a lui Imagine.
Există însă – şi aici intervine liniştea spectatorului imprimată de mâna de maestru a naratorului Gigi Căciuleanu – un numitor comun al interpretărilor. Este vorba despre libertate. M-am simţit liber să interpretez jocul recurent al personajelor cu pardesiele lor ca pe sublinierea diferenţei dintre noi cei aliniaţi îndatoririlor şi compromisurilor zilnice şi aceiaşi noi posesori permanenţi ai opţiuniii de eliberare şi evadare pe căi mereu nebănuite.
M-am simţit liber să simt în felul meu ideea în-drăgostirii şi dez-drăgostirii pe muzica lui Chopin, să îi identific pe El sau pe Ea şi să îi substitui lui Noi sau Voi, sau să asociez modul infinit în care ne putem reface legăturile cu cei din jur.
Punând din nou pardesiul imaginar al cronicarului, voi spune că acest limbaj coregrafic care reaşează abilităţile protagoniştilor într-o altă ordine şi pe alte principii, reprezintă un mare câştig pentru teatru, pentru trupă şi, de fapt, în primul rând pentru public. Mă bucur să văd că şi la Iaşi se continuă tendinţa de a şterge praful de pe artele spectacolului. La Opera Naţională din Iaşi se pune la cale „o nouă Carmen” şi tot în acest an se aşteaptă o nouă producţie în regia lui Andrei Şerban.
Pe de altă parte, Gigi Căciuleanu, omul care la sfârşitul spectacolului a simţit nevoia să se descalţe şi să închipuie pentru cei din sală o pasăre… poate Phoenix, sau poate nu, a fost atât de entuziasmat de calitatea profesională şi disponibilitatea foarte tinerilor săi colaboratori, încât promite să revină în cursul acestui an, poate pe altă scenă, pentru un nou spectacol, care de această dată nu va mai fi cu… dar vă las pe dumneavoastră să… Imagine.
Credit foto: Opera Naţională Iaşi
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
