Ziarul de Duminică

Improvizaţii cool/ de Călin Hentea

Improvizaţii cool/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

18.04.2011, 23:27 54

Crisparea dogmatică de altădată...

Acum douăzeci şi ceva de ani, în aşa-numitele gale aleFestivalului Naţional "Cântarea României", toată lumea stătea băţpe scenă, purta costum negru şi cămaşă albă, respectiv rochie lungădreaptă cu mâneci (exceptând costumele tematice de soldat,muncitor, ţăran, gărzi patriotice, pionier etc.), citea sau cântasus şi tare un text verificat şi aprobat, iar din culise cinevadirija acerb cine şi când trebuie să intre sau să iasă. Indiferentdacă spectacolul se transmitea sau nu la televizor, în direct sauînregistrat, pentru ca totul să iasă perfect, interminabile şiextenuante repetiţii precedau evenimentul. Cea mai mică ezitare,bâlbă, scăpare de orice fel era imediat sesizată, interpretată şiuneori - în funcţie de gravitate şi implicaţii - corespunzătorsancţionată. Cumplit. Absurd. Curat "1984". La propriu şi lafigurat.

Dacă era vorba despre o premieră teatrală sau cinematografică,abia la sfârşitul spectacolului urcau pe scenă, într-o ordine atentprestabilită, directorul teatrului sau al casei de filme,regizorul, dramaturgul (dacă era român şi în viaţă) sauscenaristul, operatorul de imagine, compozitorul muzicii şiinterpreţii principali. Cu notabila excepţie a directorului, caredatorită funcţiei era o persoană oficială, costumaţiilerespectivilor, la fel ca şi micile şi scurtele lor adresări, eraumai puţin rigide. Directorul rostea sentenţios câteva cuvinte,regizorul mulţumea şi el sec şi modest, eventual sugera câtevasemnificaţii pregătite dinainte, pe scenă apărea un coş cu flori,aplauze şi gata: invitaţii puteau pleca mulţumiţi acasă. Doarcâţiva dintre aceştia erau invitaţi să participe, alături derealizatorii spectacolului, la petrecerea/ cocktailul/ băuta strictprivată (de obicei din banii regizorului) care urma într-o altălocaţie decât cinematograful sau teatrul respectiv. Tot "1984", totorwellian, tot ceauşist şi de foarte tristă amintire.

Apoi, în decembrie 1989, a venit libertatea. Libertatea decreaţie şi exprimare, libertatea de a spune, de a face (aproape)orice, libertatea de a arăta şi a te comporta (aproape) oricum.Repudierea totală a vechilor ritualuri comunistoide, fie şi prinostentaţia în sens opus, a fost o reacţie firească, cu atât mai deînţeles pentru delicata şi nonconformista lume a actorilor şiregizorilor, fie aceştia români sau de orice altă naţie, chiar şidacă acest "a face orice" a însemnat "nimic", iar "a arăta oricum"a (de)căzut în "prost-gust". Pe lângă reflexul respingerii totale atot ce amintea de universul represiv comunist, a explodat la fel defireasca înclinaţie de recuperare a valorilor şi modeleloroccidentale ce le fuseseră răpite şi interzise românilor vreme de45 de ani. Chiar şi excesul de copiere, de teleportare în vrac amodei şi atitudinilor văzute, auzite, povestite din Occident pot fiînţelese până la un punct, atunci când acestea sunt preluate şiasimilate cu bun-simţ. După douăzeci de ani de libertate culturalăşi spirituală, două evenimente culturale simbolice şireprezentative pentru lumea spectacolului românesc (dar nu ashowbiz-ului) au depus o tristă mărturie asupra faptului căbunul-simţ continuă să fie absent de cele mai multe ori atât dinspectacolele/ galele/ premierele cu pretenţii de ştaif vestic, darduhnind a şuşă de provincie, cât şi din atitudinea starurilordâmboviţene cu pretenţii cultural-elitiste, dar împotmolite înpenibilul unor improvizaţii nereuşite.

...şi păguboasa degajare de acum

Aşteptată cu un viu interes, "marea premieră" (prin ce sedeosebeşte "marea premieră" de simpla "premieră", nu am aflatniciodată) a filmului "Aurora" (foto) de Cristi Puiu a avut loc pe10 martie 2011. Covor roşu, lume multă, ţinute pestriţe, balcanicaîntârziere de jumătate de oră. În sfârşit, pe scenă a apărut odoamnă (despre care doar cei iniţiaţi puteau şti că este soţiaregizorului şi producătorul filmului), care a repetat de vreo treiori cât este ea de emoţionată şi... atât. Nu avea nimic pregătit aspune.

Un Cristi Puiu, parcă extenuat de gloria acumulată cu ani înurmă prin "Moartea domnului Lăzărescu", afişând o ţinută ostentativşleampătă, a salvat pe moment situaţia, invitându-l pe scenă peamabasadorul Franţei la Bucureşti, Excelenţa Sa Henri Paul, careşi-a citit discursul laudativ de acordare a ordinului de Cavaler alArtelor şi Literelor. Poate din acest motiv regizorul a purtattotuşi un sacou şi o cămaşă... Au urmat trei lungi, foarte lungiore de film (controversat) al cărui comentariu (critic) nu-şigăseşte locul aici; mulţi dintre invitaţi au părăsit, exasperaţi,sala. Culmea penibilului a fost atins în finalul serii, când adevenit evident că unul dintre cei mai bine cotaţi tineri regizoriromâni nu ştie sau consideră că nu este la înălţimea principiilorşi ideilor sale culturale să-şi regizeze, să se gândească lapropria premieră: şi-a invitat pe scenă la grămadă echipa, iaratunci când a încercat să-i prezinte a constatat că pe unii nu maiştia cum îi cheamă, iar pe alţii - prezenţi - îi tăiase la montaj.Imensul orgoliu al lui Cristi Puiu, tradus printr-un nonconformismneconvingător şi păgubos, a acoperit astfel, printr-o ridicolăimprovizaţie, un talent real, ce merita respectat tocmai de celcăruia îi fusese hărăzit.

La scurt timp după jenanta mare premieră a filmului lui CristiPuiu, pe 20 martie 2010, canalul Pro Cinema a transmis în directdin Crystal Palace Balroom dinBucureşti cea de-a V-a ediţie a Galei premiilorGopo pentru filmul românesc, dorită a fi un fel de replicădâmboviţeană a Oscar-urilor americane, a César-urilor franceze saua britanicelor BAFTA. Deşi această gală a înregistrat unnumăr-record de participări, incluzând multe filme româneştiexcelente, cu actori şi regizori pe măsură, cu recunoaşteriinternaţionale ce confirmă deja antologicul Palme d'Or obţinut laCannes în 2007 de Cristi Mungiu (cel în ţinută de mare gală şisărutat la scenă deschisă de Jane Fonda) pentru "4, 3, 2",spectacolul a fost un exemplu elocvent despre cum improvizaţia,infatuarea semidoctă, abandonul profesionalismului, prostul-gust,teribilismul inconştient şi aroganţa cool pot îngropa în ridicol şivulgar un eveniment cultural care, cu puţin mai mult efort şiinspiraţie, ar fi avut şansa unui moment memorabil. Chiar dacă AndiMoisescu a avut mai multă coerenţă retorică în prezentarea galei,cuplurile de actori chemaţi să anunţe şi să înmâneze premiile lafiecare categorie, probabil fără să fi făcut nici un plan, nici orepetiţie, neavând, în afară de înşelătoarea inspiraţie de moment,nici un text pregătit, s-au călcat imperturbabil/ amiabil pepicioare, pe vorbe, pe microfon (care era fie prea scund, fie preaînalt), pe replici, pe secvenţe (unii au uitat chiar de prezentareanominalizărilor).

În căutarea eleganţei neştiute

Palidele şi jenantele prestaţii ale mult prea infatuaţilornoştri actori tineri au fost evidenţiate prin contrast deexcepţiile notabile ale "bătrânilor" şi adevăraţilor profesionişti:un minirecital de prezentare pregătit cu minuţie de inegalabilulVictor Rebengiuc, un aplomb perfect controlat al Andreei Esca şi unpunct ochit - punct lovit cu un rarissim zâmbet pe buze al luiCristian Tudor Popescu. Aceleaşi vedete dâmboviţene - altfel,foarte convinse de talentul lor ("Cred că-l cam meritam!" - au spusClara Vodă şi Mirela Oprişor în loc de fadele mulţumiri la primireaGopo-ului pentru cea mai bună "şi meritată" interpretare feminină)- ce nu au avut decenţa profesională de a-şi pregăti corespunzător"micuţa" lor intervenţie scenică, au dovedit în plus că civilizaţiaoccidentală a vestimentaţiei de gală încă nu a cucerit cu adevăratplaiurile mioritice. La fel ca şi la Gala Premiilor Gopo de laPalatul Parlamentului, din 2010, ei, vedetele masculine, pentru afi cât mai cool, au sfidat în masă cravata, papillonul, lavaliera,costumul, smoching-ul, acoperindu-se cu o ţinută voit neglijentă,dar de designer; ele, vedetele feminine, pentru a fi cât mai sexy,s-au dezgolit şi au pozat cum au ştiut ele mai bine, unele cu gustşi rost, altele mult şi prost. Tot seniorii octogenari (Ion Besoiu)sau septuagenari (Victor Rebengiuc) au salvat onoarea eleganţeiromâneşti, în condiţiile în care teribilul junior Tudor Chirilă apărut extrem de nelalocullui sub costum şi papillon.

Ce-ar mai fi de spus? Că lung e drumul pân' la Oscar. Că elitaartistică dâmboviţeană preferă să improvezeze cool şi penibil înloc să-şi muncească cinstit statutul şi imaginea, aşa cum facmodelele lor occidentale şi americane. Că încă nu am învăţat lecţiaeleganţei fireşti şi a bunului-gust, preferând epatarea ieftină şitupeul de circumstanţă. Că e păcat de atâtea frumuseţi şi talenteirosite în stridenţa balcanică şi lenea orientală... Într-un altcontext, cel al statului japonez la masă în lotus, Andrei Pleşumedita astfel cu privire la "calea românească: Stai strâmb şijudeci drept. Stai cum dă Dumnezeu! Stai cum poţi. Asta-isituaţia!"

CALINHENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983)şi doctor (Magna cum Laude) în ştiinţe militare, a fost ofiţer încadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar deteleviziune si presă scrisă şi apoi ca ofiţer specialist înoperaţii psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO înKosovo şi Afganistan. A publicat mai multe volume desprepropagandă, război mediatic şi istorie militară în România şiStatele Unite. Din 2008 este colaborator al "Ziarului de Duminică"şi al revistelor "Historia" si "Istorie si civilizatie".

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO