Ziarul de Duminică

In cerc

In cerc
21.12.2007, 17:04 39

O lirica totodata inteligenta si melancolica scrie Nicolae Prelipceanu, autor "saizecist" dupa anul debutului editorial, dar cu o reflexivitate poetica mai accentuata, in acord cu spiritul generatiei '70. Pentru cei care utilizeaza curent critica biografista si vaneaza suprapuneri intre eul creator si cel biografic, volumul Un teatru de alta natura* va fi cu siguranta deconcertant.

Nici o legatura nu pare sa existe intre figura joviala, bine cunoscuta in lumea noastra literara, a unui Nae cordial si volubil, depozitar de glume si anecdote savuroase, si aerul apasator al versurilor sale, cu atat mai deprimante cu cat ele exprima nu doar niste stari, dispozitii sufletesti. La un prim palier, intr-adevar, atmosfera poemelor se datoreaza unui expresionism tarziu, crepuscular inclusiv in ordinea culturii. Soarele "putred", valurile "puhave", aripile "de argila", "cununa de lauri negri a fricii", "libatiile de sange" contureaza un tablou specific, proiectat din interioritatea ranita si, asa-zicand, vestejita a unui om satul de tot ce i-a fost dat sa traiasca. Daca frica i-a insotit si apasat viata, finalul ce va veni se va asocia cu o ridicare din umeri si o intoarcere indiferenta a spatelui: "frica mi-a fost sadita in corp de la inceput/ nici n-au asteptat anotimpul prielnic/ nici n-au asteptat sa ma nasc/ n-aveam par ma holbam/ la un bec din Suceava/ dar laurii ei imi cresteau pe sub piele/ de jur imprejurul capului/ si-al inimii/ si nici nu fosneau/ incremeniti/ au crescut impreuna cu mine/ acum sunt batrani si asteapta sa moara/(...) in final nici n-o sa ramana/ decat aceasta cununa cam neagra/ asta e el? o sa se mire cineva in soapta/ intorcandu-mi spatele/ pentru ultima oara" (Lauri negri).
Mai trista insa decat senzatia ca tot ce ramane dintr-o existenta e praful si pulberea, ca in Ecleziast, este demontarea rationala a conditiei umane perisabile. Poetul nu-si foloseste predispozitiile bacoviene la modul difuz-simbolist, incetosand perspectiva si acoperind realitatea cu o pelicula reziduala, ci face din aproape fiecare text o proba de perspicacitate cognitiva si virtuozitate demonstrativa. Versurile pot sa-si diminueze, pe alocuri, capacitatea de sugestie, dar ele devin mai profunde, in sens poetic si filosofic. Meditatia concentrata, gandul comprimat si apoi desfasurat imprevizibil moduleaza poeme de o apreciabila mobilitate reflexiva. In cele mai frumoase texte ale cartii, speculatia intelectuala, cu premisele si concluziile ei, si firescul unei imagistici mai putin incarcate decat la alti colegi de generatie colaboreaza in mod fericit: "daca aerul s-ar margini doar cu aer/ nici nu s-ar pomeni de ceturi/ sau de brume/ eu de unul singur/ nici n-as fi decat/ ca aerul de transparent// cand ducem trupul fara de viata/ care-a stat lipit de noi/ si murmurand/ ne-a adormit/ si-l parasim intr-un pamant strain/ dezlantuim cetoase vremi deasupra lui" (Pamant cetos); "a te fi nascut a te fi ucis o creanga de nuc/ pe vremea cand incercai sa te spanzuri/ de trandafirul salbatic// ce liniste ar fi fost azi pe pamant/ daca sforicica aceea nu se rupea/ si nici crenguta cu spini/ nu se incovoia// ce neincovoiat ai fi ramas/ copil de 13 ani/ fluturand in vantul nesfarsitei gradini/ de la Marghita/ pe carari numai de tine stiute// (...) nici visele de marire si bogatie fara rusine/ ale sicofantilor/ nu ar mai fi patruns in cerul/ sau infernul tau/ naive amandoua/ (sate infratite)// dar creanga de nuc si-a gresit tinta/ ramurica de maces/ si-a declinat competenta/ asupra vietii tale/ si iata-te azi judecandu-i pe altii// vietile lor/ nici ele intrerupte la timp/ din aceleasi motive sau poate chiar din altele/ caci mai multe sunt pe aceasta lume/ decat o minte de copil sinucigas/ care-a dat gres/ poate scorni" (Ratandu-mi sinuciderea la 13 ani...).
Apar scaderi de intensitate si versuri mai slabe atunci cand ingeniozitatea combinatorie devine un scop in sine (ca in Tehnica sarpelui ori Elixirul...). In ansamblu insa, placheta prezinta un nivel artistic bun, obtinut prin convergenta stilului (alb, voit prozaic) cu o convingatoare (desi nu inedita) sintaxa existentiala. O gandire paradoxala, cu surse in lirica lui Blaga si Ion Barbu, ca si in eseurile lui Cioran, e facuta sa se exprime convingator aici, prin rasturnarea perspectivei comune si turnura, prin urmare, surprinzatoare a poemelor. Nasterea nu e o patrundere victorioasa in teritoriul vietii, cum o stim cu totii, dar o intrare in timpul ce ne-a fost dat si care se va consuma inexorabil. Viata este numai un interval. A te naste inseamna de fapt a alerga catre moarte, indepartandu-te de conditia zero a increatului. Mai degraba suferinta decat bucurie, existenta este un teatru de alta natura, o "putrezire" continua, progresiva, o alunecare "la vale printre sfaramaturi", o biografie pe care o vom pierde printre degetele tremurande...
Glisarea punctului de vedere are ca rezultat o alta imagine - in oglinda sau telescopata - a vietii si a lumii. O scena din trecutul familial, cu un tata si fiul sau mergand pe o strada aglomerata din Oradea, poate fi interpretata, dupa cincizeci de ani, intr-o cu totul alta lumina. Fireste ca fluviul uman de acum jumatate de veac e astazi "secat aproape suta la suta". Indivizii care l-au format au murit aproape toti, lasandu-i pe fostul copil si pe alti cativa de varsta lui pe post de ultimi martori oculari. Dar din perspectiva acelui moment temporal, din punctul de vedere al tatalui "inca tanar si viu", fiul e astazi "singur cuc" atunci cand merge pe trotuarul vechii strazi oradene. Poemul se intituleaza Singuratate la Oradea si e unul dintre cele mai caracteristice pentru lirismul, cum spuneam, deopotriva melancolic si inteligent, visator si cerebral al lui Nicolae Prelipceanu. In alte pagini, comutarea perspectivelor se face dupa logica, mai traditionalista, a celor doua planuri: omenesc si divin, terestru si transcendent. In Marsul fortat, succesiunea generatiilor biologice este cea care tot lungeste drumul: numai ca acesta merge pe conturul unui cerc. Poetul o simte, Creatorul o stie. "Dar desigur pe voi nu va intereseaza..." isi incepe autorul ultimul poem din volum. E un exces de modestie, daca nu o ironie. Cum sa nu ne intereseze?
*) Nicolae Prelipceanu, Un teatru de alta natura, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006, 72 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO