32. Nunta
Nu mi-e greu sa-mi amintesc, ci sa-mi retraiesc amintirile. Acesta e si motivul pentru care aman, pe cat pot, sa scriu proza - roman mai ales; nu sunt sigur ca as fi in stare sa traiesc vietile cumplite ale personajelor mele.
Am tot asteptat sa ma durific, cu timpul, dar am ramas aproape la fel de labil ca in tinerete. Lipit de blocul in care ai mei primisera apartament, la Tulcea, era un Leagan de orfani. Daca veneam ori plecam, trebuia sa trec invariabil prin fata gardului lor, metalic, inalt de vreo 3 metri, cu bare groase de fier printre care fiinte slabe, cu ochii exoftalmici, imbracate in pijamale dungate, decolorate, raspandind un miros puternic de clor, stateau cu mainile intinse catre strada in speranta ca pot primi ceva de mancare. Nici macar nu mai cereau, stateau doar acolo, cu bratele rezemate de una dintre barele orizontale, asteptand o perfuzie salvatoare, ce nu mai venea. Mutenia si nemiscarea epuizarii faceau din acei copii un sinistru grup statuar, imaginat parca de un sculptor al proletcultului. Daca le dadeai ceva se declansa un huiet de glasuri si trupuri ce se contorsionau sa apuce, ducand compozitia pana in pragul grotescului insuportabil, acel prag de la care durerea modifica formele lasand sa apara monstrii de dedesubt. Dar imaginea era o efemerida, caci, la un moment dat, apareau "pedagogii" lacasului, cu batele, si-i faramau ca pe o ebosa nereusita a unui artist nebun...
Tot astfel sunt si amintirile mele: intind mainile prin ceata timpului cerebral si daca le-as hrani simt ca m-ar putea ucide "de-atata traita neviata" cum spune Nichita.
Dar pentru ca tot veni vorba de Nichita - exista si amintiri cuminti, pe care le poti lasa libere prin casa! -, mi-am amintit cum am fost noi invitati la o mare nunta, in Cotroceni. Victor Chirita, fiul lui Constantin Chirita, se casatorea cu Irina Horea, fiica poetului Ion Horea. Mare dragoste mare, mare nunta mare, casa - pe masura, ce mai, in timpurile de-acum ar fi fost o nunta VIP, plina de flash-uri si reporteri flamanzi de senzational.
Pe-atunci insa lucrurile se petreceau mai discret, chiar daca socrul mare, prin "statura" lui politica, si-ar fi putut permite oaresice valva. "Ma batrane, se lamenta Nichita cu cateva ore inainte de a ne deplasa la locul faptei, ce poate un parlit ca mine sa duca in dar minunatilor nostri de prieteni - care, ce s-o mai incurcam, au cam de toate!?" Nichita se alinta, caci, de fapt, problema lui consta in faptul ca nu intuia de ce natura ar fi trebuit sa fie darul - spiritual sau material? Am sugerat diverse variante, de la poem scris pe o lenjerie de pat pana la piese din multele lui colectii, cum ar fi fost cea de monede antice - "doi sesterti, sa-si faca mireasa cercei din ei?" am zis impersonal. Nu l-a amuzat ideea ca monedele lui, achizitionate cu "sange" si negocieri interminabile - la care asistam uneori - de la indivizi necrutatori gen Donoiu, Beldiman sau Agopian, ar fi putut atarna la urechiusele tinerei viitoare doamne, oricat de draga i-ar fi fost persoana respectiva. Cat despre poeme, scrise indiferent pe ce, a obiectat in sensul ca "nu ducem castraveti la gradinar". Asa ca, din vorba in vorba am ajuns la nunta cu mainile goale. In ceea ce ma priveste, ma simteam putin stingher, in primul rand pentru ca nu prea cunosteam lumea de-acolo. In afara de cei pe care-i stiam de la Covaci, si fusesem invitat apoi cu diferite ocazii, nu intrasem inca prin prea multe "case grele" cum era aceasta, cu tot staiful de rigoare dominat de o soacra nemtoaica - mama lui Victor. Nici Nichita nu era tocmai in largul lui la asemenea evenimente, cel putin la inceput, pana se mai destindea atmosfera si se scoteau cravatele de la gaturile intepenite. Asa ca ne-am retras undeva in spatele casei, pe treptele bucatariei ce dadeau in curte si am incercat sa incropim de un "dar de nunta". "Daca ne iese, batrane, ma incuraja Nichita, daca, nu - Nu - ce pisica Penelopei!" Asta cu "pisica Penelopei" era naduful lui de serviciu, pentru ca Nichita nu injura! Era un tip teribil de pudic. Chiar daca, enervat sau la vreun bai, o zicea pe aia cu "p.... ma-sii", avea un fel caraghios de a pronunta "i"-ul din primul cuvant, ca pe un "e", ca si cum s-ar fi ferit de sonoritatea agresiva a cuvantului. De altfel, cu abilitatea-i extraordinara de a face asociatii de cuvinte si idei, reusea sa gaseasca formule mult mai picante si senzuale decat popularele injuraturi neaose. Si, cum spuneam, ne-am asezat pe treptele bucatariei si am inceput; el scria si stergea in aer, eu transpuneam totul pe corzile chitarei. Pret de vreun ceas. Pana cand am fost descoperiti de amfitrioni, ocazie cu care am aflat ca fusesem dati disparuti deja! Nichita mai ales, caci eu eram doar o constanta in ecuatia respectiva, epsilonul traditional. Am incheiat jam session-ul fara sa fi ajuns la o concluzie, dupa parerea mea, si am intrat in sufrageria intesata de lume, unde am fost primiti cu urale de comesenii care, intre timp, se "umanizasera" suficient incat sa se simta bine toata lumea. Si numai ce-l aud pe Nichita, senin ca o floricica, anuntand ca aveam un dar pentru Miri! Incredibil - n-aveam nimic! Si totusi m-am vazut apucand chitara si m-am auzit cantand, fara sa uit vreunul dintre cuvintele pe care nu mi le aminteam, piesa NUNTA... "Latrau cainii, latrau caii/ cand veneau ahei, ahaii/ cand capul cel retezat/ imi cadea ne-ncoronat..."
S-a cantat de nenumarate ori in acea seara. Si de atunci inainte..."duce-ma si dulce-ma / naste-ma si moare-ma!..."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
